nu credeam că o să mă ajungă ziua nopții, când îmi voi vedea timpul decapitat... și nu voi mai avea nicio lacrimă să îl plâng! voi trece după cortină și îmi voi spune... s-a terminat totul! așa, brusc! nici femeie, nici mamă... nici iubită, nici speranță! păpușă aruncată într-o încăpere cu furtuni de nisip!
și totuși, parcă simt ceva pe obraji... câteva drumuri de lacrimi! le șterg, dar îmi rămân urme în palme! două semne de întrebare. să fug? să mă sinucid? și sufletul înnebunește, știe că Dumnezeu mă aude! și mi se taie respirația, mi se năruie culoarea! pierd peruzeaua prinsă pe inelul iubirii, pierd viitorul!
blestemul se ascunde în sânge, mă ruginește, la ora de logică... și visele îmi cad la rădăcină, cuie de inimă! ce mă voi face fără vals? mă voi îneca, de-atâta negru, de-atâta urlet și urmărire... omul-lup își serbează fiecare lună plină! sau mă voi face ploaie, pe pieptul tău, cald, iubindu-te din ce în ce mai mult!


9 iunie 2009, 04:26