Îmi așez fruntea în palmele anilor și gândul pleacă aduceri-aminte. Doar tocul și ciripitul păsărilor, din jurul mesei unde scriu, mă ajută să-mi scot din călimara sufletului o poveste a trecătorului, ce caută în buzunarul timpului cheia potrivită pentru a deschide o unică poartă.
- Bună dimineața, trecătorule!
Aud doar un ecou al cuvintelor meșteșugute și așezate de tatăl meu pe un drum, călăuzit de ecoul pașilor lui.
- Nu uita, Valuțule, nu uita niciodată că exiști – nu pentru tine. Vei trăi pentru a da viață. Prin tine și eu voi merge mai departe.
Erau vorbele tatălui meu – Ion al lui Radu lu’Soare. Își deschidea, de fiecare dată, sufletul și geanta lui, prea mare uneori, pentru a dărui.
- Mulțumesc, tată!
În dimineața copilului din mine, născut pe un pat sănătos și plin de dragoste, revăd și rescriu ce mi-a fost scris.
Undeva, pe un răboj al timpului, am fost semănat din iubire și născut de Gheorghița – fata cantonierului Nicolae (Păsărica – așa îi spunea tata și o cunoșteau cei mai mulți din satul cu nume de-al unuia dintre ei – Ungureni), o femeie tânără ce la 17 ani aducea pe lume, așa cum spunea mama „lumina ochilor ei”. Eu, Valerică – așa a vrut tata!
- Mulțumesc, mamă!
Într-un început de an școlar pleca tata, așa cum o făcea de obicei, curat îmbrăcat pentru o altă zi de zbatere. Dar... septembrie acela, la doi ani după „Revoluție” l-a luat – pentru totdeauna.
O mână de om a semănat sămânța omeniei și a plecat, lăsând ca noi să culegem roadele. Și, asta facem.
- Îmi e dor de tine, tată! Îmi e tare dor de vorbele tale și de îmbrățișarea unui bărbat-prieten.
Îmi aduc aminte de truda sa pentru ca mie, fratelui meu, Nicolae și surorii noastre, Cătălina să ne fie bine. Nu voi putea uita niciodată cât a luptat ca noi să fim, așa cum îi plăcea să spună, oameni.
Adun cuvintele tale tată, chiar dacă ecoul lor este îndepărtat, și le așez în dreptul inimii, așa cum făcea și mama.
- De ce toate astea, tată?
Simplu, așa cum îți plăcea ție să spui. Ești – chiar dacă acum ești în lumea celor drepți, și vei rămâne pentru mine un exemplu, nu că mama nu ar fi la fel. Dar... ai fost și vei rămâne singurul meu prieten adevărat. Dar tu, tu dragul meu tată, ai sădit în mine ceva ce a dăinuit.
- Știi ce, tată?
Dragostea. Dragostea de tot ce mă înconjoară, că-i lucru sau ființă. Ai încrustat în trupul timpului și sufletului meu, încrederea. Una solidă, în același timp suplă, pentru fiecare pas sau vorbă pe care o rostesc.
Îmi e dor de tine, tată! Mă imaginez că stăm la o masă și ciocnim un pahar de șampanie pentru nepoatele tale, ce acum au copii. Te-ai fi bucurat, evident, știu asta.
- Îți mulțumesc, prietene-tată!