Hmm...Bucuresti...Asta e mama, Bucurestiul? Atatea masini si trotuare stranse laolalta intre care puzderia de lume trece nepasatoare dintr-o parte in alta. Numai eu m-am oprit parca din toti. Ma doare capul. Asta e mama, Bucurestiul? Uimire impletita cu dezamagire in glas ma fac sa ametesc, sa-mi fie greata, ca si atunci cand eram mica si ma dadeam in leagan pana vomam. Mi-a venit in minte o comparatie. Mi-am adus aminte de un fragment din Sadoveanu ''Omul sa fie multumit cu saracia sa, ca daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit''. Asa si eu...venita pentru prima oara in Bucuresti, imi doresc sa ma intorc cu toate ca pana acum visam la plecarea mea de acasa...lampa pe care o aprind seara inainte de culcare, mirosul spray-ului de tantari cu care da mama in camera cam o data la trei zile, cuierul din baie de care imi agat prosopul, radioul stricat care ma scoate din sarite ori de cate ori incerc sa-l fac sa mearga. Mi-e dor chiar si de vecinul de deasupra care isi bate nevasta seara de seara ca-i borsul prea acru. Vreau oglinda mea in care ma vad dublu, calutul de portelan pe care l-am lipsit de un picior, cutiuta cu amintiri de acasa in care am stransi toti dintii de lapte (am fost cam zgarcita...nu i-am aruncat pe casa la cioara). Mi-e deja dor de ora 5 dupa-amiaza cand soarele imi bate in geam doar pentru un sfert de ora, precum si de o dimineata in care ma trage mama de picioare sa ma trezesc si-mi ofera o cana cu lapte cu cacao sau cate o felie de paine cu miere de albine. Mi-e dor... Veau acasa! Vreau acasa, mama!