A fost un deceniu care a durat mai mult de zece ani. A fost o epoca a furiei dezlantuite si a armoniei amoroase. A fost o cotitura in istorie. Unii s’au grabit sa declare, pe la mijlocul anilor '60, ca Razboiul Rece a luat sfarsit. Figura de contabil de CAP a lui Nikita Hrusciov, lovind cu tocul pantofului (plin de noroiaele kolhozurilor Maicii Rusii, probabil) in pupitrul Adunarii Generale a Natiunilor Unite era mult mai confortabila decat cea a soldatului sovietic calare pe o racheta atintita spre malurile Potomacului. Germania renascuse, fostii vanatori de hitleristi (francezi, belgieni, britanici, americani...) se retrageau la casele lor. Numai ostasul sovietic ratacise drumul, cantonandu’se, cu catel si purcel, undeva intre Elba si Oder. Pentru unii americani (nu putini la numar), “Moscow” era numele unui nou tip de detergent. In Occident, tineretul se plasase intr’un placut dolce farniente politic, un fel de "sfarsit al epocii dezbaterilor ideologice", cum nu s’au sfiit sa proclame sociologii epocii. Preocupati exclusiv de serile dansante de la sfarsitul obositoarelor saptamani de studii, tinerii descopereau twistul. Apusul binevenit al crizei rachetelor sovietice din Cuba avea sa lase insa locul altor provocari. Letargia Planetei avea sa se dovedeasca o noua liniste dinaintea furtunii.

Nu mica trebuie sa le fi fost yankeilor de rand surpriza cand aveau sa afle ca Guvernul de la Washington (cel mai bun si mai drept) spioneaza. Stupoarea a fost cu atat mai mare cu cat vestea a cazut odata cu un avion: "detergentul" ordonase doborarea aparatului american care survola teritoriul sovietic, supraveghind toate miscarile uniformelor cu stele rosii.

Nu trece multa vreme si, brusc, in tara-minune din inima Europei se inalta un Zid: Berlinul de Vest era incarcerat. Americanii descopera ce socanta este alternativa la "visul american". Intre doua escale in preajma celor mai frumoase picioare ce au traversat vreodata platourile din Hollywoodul, presedintele J. F. Kennedy gaseste timp sa’i sfideze pe sovietici chiar in inima orasului-carcera, racnind pentru a se auzi prin Zid, pana la Moscova: "Ich bin ein Berliner!".

Un an dupa misterioasa moarte a "Ingerului blond" Marilyn Monroe, Kennedy este asasinat la Dallas. Planeta incremeneste. Spiritul lui JFK se clonase, insa. Martin Luther King isi marturisise "Visul"; "Mistica feminina" vazuse lumina tiparului. Succesorul lui Kennedy, Lyndon B. Johnson, declarase "razboi saraciei".

Dar 475.000 de americani se simteau inutil carne de tun in Vietnamul bantuit de stafia comunismului. Si, deodata, sirul vestilor proaste parea a nu mai lua sfarsit. In varsta de nici 20 de ani, Israelul (sustinut de o imensa comunitate evreiasca stabilita definitiv in America) avea serioase probleme cu vecinii arabi. Timp de sapte zile, insasi existenta sa ca stat s’a aflat sub semnul intrebarii. La Los Angeles si Detroit, ('66 si '68), tensiunile rasiale provoaca grave ciocniri de strada. La Memphis, cateva luni mai tirziu, Mister "I have a dream" este asasinat fara sa’si fi savurat visul. Revolutia culturala pornita de Mao in China era mai aproape decat implinirea visului lui Kennedy, de a vedea un american pe Luna pana la sfirsitul deceniului sapte.

Cand, in 1968, in plina Conventie Nationala a Partidului Democrat, studentii americani decid ca a venit vremea sa preia fraiele procesului educational, la Washington nu mai e loc de dubii: lucrurile au scapat de sub control. Fosnetul mediilor universitare americane se face auzit pana dincoace de Ocean. Avea sa inceapa "anul baricadelor". Unii l’au numit "anul revolutiilor". John Lennon si Jefferson Airplaine au fost primii.

Intr’o epoca in care razboiul lui Johnson a adus America la un nivel de prosperitate fara precedent, copiii celor mai fericiti americani au gasit de cuviinta sa puna de o revolutie. Si pentru ca Sistemul era perfect, rebeliunea trebuia sa tinteasca Sistemul direct in plina’i perfectiune. Avea sa fie o rascoala a hedonismului, a placerii de a trai placerea, o revolta impotriva alienarii si restrictiilor impuse, prin cutumele sociale puritane, de elitele postbelice antitotalitare, anchilozate in pudoare si ultraconformism. Impotriva Sistemului. O subminare a institutiei Consensului, construit cu atata migala de parinti (a fost si o revolutie impotriva parintilor...) intr’un Stat mult prea puternic, dominat de o mana de tehnocrati capitalisti (verosi?) aflati in serviciul oligarhiilor financiare ce trebuiau (evident!) distruse. Oamenii trebuiau "debarasati" de nefasta manipulare media (in plina expansiune, televiziunea facea legea). Putini se mai identificau cu acel Elvis Presley, tuns militareste si imbracat la costum, decis sa’si riste cariera si chiar viata pentru a’si servi patria. Unde? Departe, intr’un Vietnam pe care prea putini il gaseau pe harta. Noul erou al strazii se identifica cu un personaj in care se incarnau cate ceva din revolutionarul Che Guevara, din rebelul James Dean, din libertina Marylin Monroe – si care proclama "Sa nu te increzi niciodata intr’un individ trecut de 30 de ani!"

Copilul se revolta impotriva "ipocriziei burgheze, consumatoriste" a parintelui. Se nastea o altfel de miscare revolutionara, fara vreo legatura cu ce mai nascocise, vreodata, "stanga" (comunism, trotkism, stalinism, maoism, feminism, pacifism...). Se reedita anul 1789? Era 1968 o copie a revolutionarului 1848? Vizionarism? Utopie? Demagogie? Romantism? Mesianism? Una peste alta, totul s’a rezumat la un razboi al Individului cu Societatea ca institutie, o tentativa a Ego-ului hartuit (de Stat, de Sistem, desigur!) de a se regasi independent, dar nu singur, ci in miezul comunitatii. "Haideti sa haidem!".

Dincoace de Ocean, situatia era oarecum similara. Germania era in plina revitalizare, Franta gustase din modernizarea promovata de generalul de Gaulle. Dar tineretul simtea ca bunastarea nu venise de la sine, ci fusese impusa (ca si anumite discipline din programa universitara). Paradoxal, nici aceasta forma de imixtiune a Sistemului in viata privata nu era savurata. Cine’i ceruse Statului sa ne faca bine? Cu de’a sila? Statul, marele Leviatan, trebuia eliminat. Din media. Din scoala. Din economie. Din familie. Din cuplu. Din individ.

Pe acest fond se reinventa "egalitatea sanselor", o sintagma ce ocolea, de aceasta data, caracterul de clasa al revolutiilor de stanga. Egalitatea viza barbatul si femeia, albul si negrul, crestinul si musulmanul, heterosexualul si homosexualul...

Joie de vivre. "Make love not war!" "Comoditatea este opiu pentru popoare". Hippie. Pletele. Flower-power. Rock'n'roll. Toate acestea au deturnat spiritul protestului de la parfumul bolsevic pe care, poate, si l’ar fi dorit mai marii celuilalt bloc politic al Planetei. Revolutia “a fost furata" de pofta de joaca a actorilor revolutiei. In loc de a i se incinge atmosfera, Vestul devenea din ce in ce mai "cool".

A venit Woodstock-ul. Si, dintr’o miscare politica, generatia '60 a intrat in istorie ca un curent filosofic. "Baby boomers" au patruns pe contrasensul istoriei, fauritori ai unei brese in societate, lansatori ai unei tranzitii. Psihologii aveau sa descopere, mai tarziu, ca totul s’a datorat unei banale crize de identitate a unor adolescenti lipsiti de provocari reale. Cam simplista, aceasta abordare. Poate ca daca programa universitara nu ar fi fost aberanta, omenirea nu ar fi avut ocazia sa traiasca "anul baricadelor". Daca strazile Parisului nu ar fi retrait, gratie Sorbonei, atmosfera Comunei de la 1871, daca studentii de la London School of Economics nu s’ar fi baricadat in scoala, cine stie daca ar fi existat Primavara de la Praga, revolta studentilor polonezi sau indisciplina celor din scolile Belgradului lui Tito. In schimb, o intrebare nu’si va gasi, probabil, niciodata raspunsul: cum ar fi evoluat studentimea din lumea capitalului atotputernic si a Statului perceput ca racnind "Fa ce’ti spun, nu ce vrei!" daca senilele Moscovei nu ar fi defilat "triumfatoare" pe caldaramul insangerat din Piata Venceslas...

In America, rasismul nu a fost eradicat imediat; dar segregatia rasiala a fost, oficial, abolita, in miezul anilor '60. Tot atunci, femeia occidentala a scapat de umilitorul statut de cetatean de mana a doua.

Undeva, in Est, deceniul sapte incearca sa se comita, timid, treizeci si ceva de ani mai tarziu.