Ma vreau poet, si asta cu orice pret. Vreau sa stapanesc cuvantul, sa fiu singurul care sa zica ca a atins infiniul din fiecare litera, din fiecare cuvant. Dar chinul in care ma arunc de unul singur ma va distruge intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat; mi se pare daca nu imposibil cel putin absurd ca sa ma vreau poetul absolut. Limba asta pe care o vorbim ma minte si ma triseaza, nu vrea sa ma asculte; am inceput sa o urasc, nu vreau sa o mai vorbesc, nu vreau sa o mai scriu, sa o mai gandesc…. Stai imbecilule! Cred ca nu stiu ce zic? Ce vina are limba ca eu sunt un incapabil, ca toti suntem niste incapabili? Oare ea nu sufera cand noi zilnic ii pangarim trupul cu toate crimele care le executam fata de ea si de copii ei, cuvintele? Ma supar ca vacarul pe vaci. Dar exista un compromis. Mintea mea parsiva a gasit o calea de scapare… voi inventa o limba “a mea”, doar a mea, in care voi fi sigur poetul absolut. Voi putea zice orice, orice vers va fi sublim, magistral, magnific. Eu voi aduna toti laurii gloriei. Voi fi un zeu al poeziei. Nimeni si nimic nu ma va putea contrazice.
Dar …voi fi poetul nimanui. Nici al meu nu voi fi… o sa imi plang singur durerea intr-o limba neinteleasa de nimeni; atunci ce rost mai are sa mai sicriu. As fi un vanitos criminal daca as scrie doar pentru mine, cat egoism ar trebui sa ascund in aceasta fiinta. Dar oricum zic ca scriu pentru mine… ca refulez ca imi dau dracii afara prin vers; atunci ce fac le hransec ura altora cu excremetele mele?

Consolare: Macar atat pot sa fac daca poet nu voi fi … infinitul din fiecare cuvant ma doboara , fiecare sunet articulat pe care il aud este o “stigmata” intreaga pentru mine.



Ps: M-am nascut cu dorinta de a devini poet, dar tatal meu este un sisif iar mama este o danaida… eu oare ce sunt ?