Am ajuns acasă… Am ajuns acasă de la Eliad, bineînțeles, e Joi doar; cu toate criticile alor mei că pierd timpul am fost prezent la Eliad. Încă o dată. Încă o dată impresionat.

A deschis seara Elia, ființa aceasta plină de căldură alături de care, mai târziu seara aceasta am avut prilejul să recit umil câteva poezii. Ca întotdeauna imposibil să nu o ascult, mă farmecă atunci când scrie dar mai ales când ne recită acolo pe scenă. Are un mod de a te învălui cu aceasta imensă căldură a ei încât nu îți dai seama când ești cuprins de vise iar eu pic iar și iar în aceeași capcană din care, apoi, nu îmi mai doresc să scap.

Seara a continuat… a continuat cu o încercare a Loredanei Caloian [spiny_dolly], alături de Andrei Pavel [sfinx] de a pune în scenă unul din cele mai vechi texte ale mele de pe măritul site Agonia.ro. Timp de jumătate de oră a fost o liniște cruntă. Perturbată de câteva zumzăieli, zgomotul mașinii de cafea & so on, Loredana și-a continuat rolul întins pe 6 pagini mari și late. Și am avut curajul toți să o ascultăm. Iar ea a avut curajul să strălucească atât de măreață în fața tuturor la o vârsta la care eu visam încă numai versuri fără sens. Am să vă rog pe cei care ați fost acolo, și care ați asistat la această mică punere în scenă, să fiți cât mai sinceri la critică. Pentru mine unul, nu textul m-a impresionat mult, căci textul era al meu, doar… Îl știam și îi știam toate motivele; m-a impresionat mult de tot puterea acestui copil de cincisprezece ani care a avut puterea să vorbească timp de mai bine de 20 de minute în fața voastră (noastră).

Pun punct micului nostru moment de glorie și trec mai departe, la parcursul acestei seri. Au urmat cei de la formația Excentric, încântându-ne a doua oară cu prezența lor. Parcă un pic mai bine pregătiți de data aceasta; aștept și bateria pentru dățile viitoare.

Pentru a două oară l-am auzit și văzut azi pe „stăpânul nostru cel de toate zilele de pe Agonia” (o mica glumă). Radu Herinean! Cel ce mi-a făcut invitația pentru Eliad (deși nu își mai aduce aminte; nici nu-i cer) m-a făcut azi să îl privesc și să îl analizez mai mult decât Joia trecută. Fire poate un pic retrasă; când e pe scenă, pentru el pare sa fie întotdeauna prima dată. Plin de emoții și timiditate ne-a încântat azi cu poezii culese din Atelier dar și din Texte Recomandate. Plecăciuni, Radu, pentru modul interpretării poeziei „Urăsc”! Mi-a plăcut mult, chiar și versul introdus de tine, voit, pentru a calma zumzetul sălii.

De câte ori a urcat Elia pe scenă în seara aceasta? Eu cred ca aș face o seară în care să stea numai; repet, NUMAI pe scenă. De data aceasta a urcat alături de Radu, încântându-ne cu poezia lui Florian Silișteanu [Silisteanu] sub numele „Eu împart la patru ace o vioară”.

Un alt moment muzical al formației Excentric, după care domnișoara Alexandra Mihalcea [Elvenpath] a dat o replică poeziilor lui Pușcă Ioan Gabriel [Lupișor] – „Descântec lui Lupișor”, urmată apoi de Andrei Pavel cu o poezie a aceeasi Alexandra – „Fals poetica”.

Următoarea etapă? O ploaie de bancuri. Eu, Sfinx („Groh… groh… aveți biscuiți?”), Dragoș, Radu, Amadriada… ne-am făcut de cap pe scenă încercând să amuzăm publicul. De la bancuri seci până la bancuri ce nu ar trebui spuse pe scenă așa… des. Frumos, și cred ca am stârnit o groază de zâmbete (de remarcat că Radu spusese într-un anunț pe Agonia, pe care, de altfel, eu nu l-am citit, că merge și UN banc bun – ei bine au fost o mulțime).

Ultimul moment la care am asistat și participat în seara asta a fost cel generat de Radu alături de eterna pe scenă, Elia, iar apoi de mine și de Elia. M-am simțit acolo pe scenă, recitând, ca în pustiu – nu mi-o luați în nume de rău. E vorba de modul meu de a fi și de emoțiile pe care le am când urc în fața unui public oricât de mic. Îmi e mai ușor să mă desfășor în fața unei singure persoane decât în fața unei mulțimi.

Mi-am propus ca în fiecare Joi în care dau pe la Eliad, să aduc cu mine poeziile a doi autori noi, pe care am să-i citesc în săptămâna respectivă, de data aceasta aveam cu mine poezii ale lui Iris Bărbulescu și ale Mădălinei Maroga. Am ales să citesc numai pe cele ale lui Iris, pentru că timpul m-a presat foarte. Promit să vă încânt data viitoare cu poeziile lui Madim, lăsând deoparte, poate, și umbra de durere și confuzie pe care am trăit-o zilele acestea citind-o pe Iris. Nu știu… nu știu ce m-a apucat, ce s-a născut în mine citind poeziile acestei fete, însă am rămas profund impresionat de imaginile pe care eu, unul, le-am văzut în textele ei. Vă propun să o citiți. Vă veți convinge singuri.

Cam asta e tot. Mă opresc aici, pentru că acum trebuie să îmi corectez textul, ca să nu mai fiu certat (roșesc aici, știind că e vina mea). Aștept cu nerăbdare noua seară, iar până atunci încerc să găsesc un nou autor care să mă ajute să vă împărtășesc tablouri de cuvinte, alături de Madim. Pe data viitoare…