Necuminte mă închid
în vioară
Ovidiu scrie
cu ochii
vesele triste
si nimeni nu-i santifică
lacimile
marea
zdrobind pescăruși
lângă foamea de dragoste...
Năruit prezentul
peste ruinele unui trecut
ancorat
în cetatea cândva tumultoasă
cu fântanile arse
de buruieni,
scrijelite adânc de toate nepăsările
viitorului sugrumat...
Ce scormonire
în tunelul încă
ne deajuns explorat...
Unde să mai plâng eu
când potopul de lacrimă
m-a înecat?!


Punem de-o parcare în zona peninsulară a Constanței, că de trecutul nu ține de foame si-s prea multe masini bengoase bătute de vantul ăsta sărat... ruinele deja ruinate nu se vor supăra, Ovidiu plange oricum... e vreamea să-l înveselim, intrăm în tunelele trecutului cu tot viitorul...