Eu nici măcar nu mai vorbesc. Până la urmă am învățat limbajul opac al peștilor călători care ne aduc tot felul de vești stranii dinspre marea noastră absurdă.

Tu contorsionezi așteptarea. Eu sunt orbită de inconsistența unui timp care nu a trecut, ci pur și simplu ni s-a adunat în colțul ochiului ca o scamă.

Parcă aveam ceva de spus, dar cuvintele sunt mereu într-o limbă foarte străină. Îmi deschid brațele ca să-ți arăt locul unde trebuia să fie…

În fiecare zi mai rup câte o amintire în două. Þine partea ta, îți spun lingând sângele proaspăt care se strecoară din rănile unei memorii încă prea vii. Te simt mirat că-ți e greu să pleci frânt chiar acum.

Mai bine rămâi, aș spune dacă aș avea ceva de spus. Un lup galben îmi sfâșie acest gând. Ziua se încheie așa cum a început. Marea se scufundă în noi ca într-un apus. Ultimul gest depinde doar de câțiva banali mușchi striați. În final articulăm totuși un cuvânt ce ni se prelinge ca un firicel de salivă pe la colțul buzelor dezacordate și inutile.

Oricine ar putea să ne confunde cu un sărut.