Suprafața sferei tale îmi poartă pașii... De doi ani mă tot învârt și nu reușesc cu nici un chip să te aflu. Începutul îmi pare acum o ploaie caldă, cu stropi mari, de viață, pe care mă chinuiam să îi înghit. Îți amintești privirea mea de copilă? Ai răsărit și mi-ai rămas drept reper pe linia orizontului. Și au început spiralele... Gânduri, cuvinte, priviri... Toate acestea mi-au umplut sufletul de visare! M-am desprins ușor și am zburat, cum credeam că faci și tu, spre zările albastre.
Mai apoi a cazut tăcerea de gheață și întunericul m-a cuprins în brațele sale. Durere, plânsete și promisiuni sinelui. A început să îmi placă. Mi-era tare bine pe atunci, crezând că florilor răului le-au fost extirpate rădăcinile și că lumina mea va putea veghea alte sfere. Însă privirile tale de smarald au reapărut și viața a început să palpite sălbatic în venele mele din nou.
Tot plimbându-mă în jurul tău, am învățat că oamenii nu mint întotdeauna, ci omit (cu bună știință) să dezvaluie amănuntele ce le definesc viața. Asta a fost singura gresală pe care nu am putut sa o iert...
Am crescut, am învățat să am răbdare, sunt alta, de mână cu viața mă plimb încă pe suprafața sferei tale, în speranța că tu mă vei îndemna să o transform în fine cioburi.
Stranie experiență!