MI-E ATÂTA DOR DE VOI
de Ina Delean

Stăteam în așteptarea unui miracol ce va să vie și nu venea. Mă uitam înăuntru cu o înfrigurare nu prea de mult înfiripată în sufletul meu. Descopeream aceeași neliniște covârșitoare care nu mă lăsa să înaintez.
Și totuși mi-era frică de lumină, mi-era frică să nu mă doară întunericul odată ce cunoscusem lumina..Și totuși încercam să înaintez înapoi în timp astfel că involuntar visele se desfășurau, se retrăiau până când am simțit ca prima oară..

Căldura soarelui străbătea sticla și încălzea fața fetiței blonde de la geam, din compartimentul unui tren. Un tren ce se târa prin inima muntelui ca un uriaș vierme orb căruia îi era frică de lumină, un vierme de metal ce se strângea dureros de lumina resimțită prin toată pielea ca prin milioane de ochi fără pleoape și care, deodată revenindu-și din momentul de surpriză: Unde sunt? Unde am ajuns?, cu repeziciune își face loc prin pământul primitor și răcoros, ajungând în cele din urmă cu disperare în întunericul salvator al muntelui..
În dimineața unei zile luminoase de vară splendide, la fereastra unuia din cele mai lungi și strălucitoare trenuri, stătea fetița noastră cu un domn mai în vârstă. În vârstă pentru cei necunoscători de suflete veșnic tinere dar nu, pentru fetiță. Pentru ea, domnul nu era bătrân chiar dacă poate părul alb, deasupra frunții înalte ca un semn de salut pentru bătrânețile ce vor să sosească înainte de vreme, dădea impresia unei vârste înaintate, ci el era doar cel mai înțelept, frumos și puternic tată din toată lumea.
- Tată, haide să numărăm copacii și să vedem cine este primul care-l va vedea pe cel mai mare!. Până acum eu am văzut trei. Tu câți ai numărat?!
- Oh, draga mea. Eu am doar doi, dar uite acum al treilea pe care-l văd este cred cel mai mare dintre toți.
- Ha ha, nu, tată, al șaptelea copac al meu este cel mai mare!
- Nu, nu este.
- Ba da, este! Uite, tati am deja 10 copaci numărați și tu ești tot la al cincilea.
- Nu draga mea, cel de-al zecelea pe care zici că l-ai văzut este al meu. Este al șaptelea copac al meu pentru că l-am văzut înaintea ta.
- Oh tati nu e așa. Uite m-ai făcut să plâng. Ești un rău. Nu mai vreau să număr copacii, nu mai vreau să mă uit după nici unul. Răule...
După ce supărarea bruscă coborâtă din senin ca o umbră a plecat la fel de repede precum a și venit, iar tatăl răbdător, mare cunoscător al mutrișoarei din fața lui, zâmbea molcom așteptând lumina jucăușă din priviri, să iasă ca de după un nor de scurtă supărare, pe fața drăgălașă a fetiței cu pletele la fel de galbene ca și soarele frate de pe cer desenat din dragostea universului, vocea ei se auzea din nou ca un susur de izvor pentru urechile lui însetate.
- Tati, hai tati, să ne uităm la păsărelele de afară.
- Bine, drăguța mea. Ai văzut pasărea ce stătea pe acoperișul roșu a casei cele mari?!
- Nu, mami, nu vreau să dorm! Ce pasăre, tati? Uite, mami ce-ai făcut?! Nu am văzut pasărea lui tati!
Doamna de lângă fetiță, o doamnă roșcată și slăbuță, încă revărsându-și cu generozitate frumusețea celei de-a doua tinerețe în privirea celor doi admiratori, unul mic și unul mare, se uită surâzătoare, blândă dar și fermă în ochii soțului, vrând să zică: Termină cu prostioarele astea, bărbate și înțelege că fata e obosită. Las-o să doarmă sau măcar să ațipească un picuț ... este în picioare de la șase dimineața!, dar mai curioasă de vorbele ce o fermecau întotdeauna, se mulțumi să asculte zâmbind în așteptarea celui vechi și totuși nou ce o suprindea de fiecare dată.
- Nu-i nimic, draga mea. Uite acolo, încă o Picioare-lungi! Cred că trenul tocmai a speriat-o, luându-și zborul de pe câmp. Poate că duce un bebeluș sub aripile ei protectoare. O pasăre albă exact ca aceasta sau poate tocmai ea a venit într-o frumoasă seară de vară, acum 7 ani la fereastră și mămica noastră a primit-o înăuntru pentru că ducea în cioc o mică legătură în care era o dulceață de fetiță-bebeluș ce plângea de zor.
- Cât de mare era pasărea?, întrebă fetița gânditoare neștiind ce să creadă. Nu i-a fost frică lui mami să o lase înăuntru?, uitându-se întrebătoare către mamă care vroia să răspundă, dar ca de obicei, tatăl i-o luă înainte răspunzând cu drag fetiței.
- De ce să-i fie frică, scumpa mea fetiță?! Când un plânset ca o voce strigătoare după ajutor, atât de speriată și atât de minunată se auzea ca și cum ar fi vrut să spună „Vă rog, primiți-mă, iubiți-mă și aveți grijă de mine să pot crește mare pentru că într-o zi o să fiu fetița voastră frumoasă care o să vă iubească cel mai mult, ce niciodată nu o să vă lase singuri și care o să aibă mare grijă de voi, mai ales atunci când o să fiți bătrâni și veți avea nevoie de ajutor.”
- Oh tăticule, ești așa un Păcălici! Tata Păcală! Eu știu acum că nu m-a adus nici o barză în ciocul ei, pe nici o fereastră. Știu că datorită dragostei voastre, pentru că tu ai iubit-o și o iubești pe mama și ea pe tine, Doamne-Doamne m-a pus cu grijă în burtica mămicii iar când am crescut destul de mult și aveam mânuțe și piciorușe, atunci nenea doctorul a venit și m-a scos din burtica mamei. Am acum aproape 8 ani! Nu mă mai poți păcăli așa ușor. Barza! Ha! Păcăliciule!
Fetița noastră cea hotărâtă, crezând cu încăpățânarea celor aproape 8 anișori în adevărul ei absolut și-a scuturat capul a căror valuri galbene și lungi se unduiau ușor sub alintarea din privirea iubitoarea a mamei ca și sub mâna tatălui ce aduna în căușul palmei toată dragostea din lume cu aceeași mândrie și dăruire necondiționată.
- Ha ha! Poate că așa a fost cum spui, iubita mea cea frumoasă. Dar acum ascult-o pe mămica și încearcă să dormi un picuț. Măcar un pui de somn să vină pe la genele ce se întâlnesc în sfârșit, îmbrățisându-se, obosite fiind de așa o lungă despărțire.
- Bine, bine tăticuțule. Dar dacă mai vezi un copac și e mai mare decât cel pe care ți l-am arătat, te rog trezește-mă.
- Așa o să fac, drăguță. Zboară liniștită pe aripile visurilor tale.
Trenul fugea ca și cum timpul încerca să-l prindă de coadă. Micuța dormea cu fața luminată de un zâmbet liniștitor, pe brațele mamei, visând la pomi înalți, copaci mândri și puternici precum tatăl ei ce se șușoteau cu micuțele păsărele vorbărețe de pe ramuri, fiind acum în propria ei lume largă și bogată, lumea poveștilor din vise.
Din nou, un munte își deschide inima lăsând să intre acel lucru lung și urât. De ce?, se gândea muntele. De ce trebuie să las eu să treacă toate acestea prin inima mea când eu sunt așa de mare și frumos, așa de înalt încât pot vorbi cu norii cei jucăuși, când rădăcinile mele sunt așa de adânci astfel că pot vorbi cu izvoarele șopotitoare din adâncurile pământului, ce-mi spun o mulțime de povești nemaiauzite și minunate adunate din drumurile lor. De ce trebuie să las, când eu vorbesc atunci când singurătatea mă cuprinde cu pădurile verzi și mândre de pe mine, cu poienile lor luminoase ca zeci de ochi seducători, pline de flori cu mirosuri îmbătătoare și culori nemaivăzute.
Toate acestea mă fac să mă simt puternic și invincibil, find cel mai mândru fiu al Pământului. Atunci de ce trebuie să mă las tăiat și apoi pătruns de sute de ori de aceste lucruri ce se târăsc prin inima mea?!
Frumosul vis al fetiței, simțind ceva mare, ce era supărat și intrigat de gândurile care băteau la poarta propriei lui lumi într-un fel știut doar de el și de plimbăreții nori, de izvoarele povestitoare, de iubitoarele flori sau de sprințarele căprioare, s-a oprit.
Deci despre asta era vorba! Acesta era lucrul, aceasta este lumea care vrea să intre în inima mea doritoare de minuni. Ce lume mare și minunată strânsă într-un lucru așa de mic! Te rog Iartă-mă minune și fii binevenită lume a visurilor! Intră de câte ori vei dori !
Dar totuși era prea târziu! Fetița se trezise, speriată fiind de ceva urât și înspăimântător ce încerca curios, tremurând de dorință dar neîndrăznind să mai continue să atingă, să intre în mintea ei de copil, iar visul s-a întrerupt temător, așteptând precum apa ce stă în așteptarea primăverii sub stratul de gheață într-o iarnă friguroasă,. Întunericul din vagon ca și lucrul cel întunecat ce îi încercase mintea, o făcu să țipe și să strige înfricoșată.
- Tăticule, tati ce s-a întâmplat? Mami, unde ești? Mi-e așa de frică! Nu vă pot vedea! Unde sunteți? Vă rog nu mă lăsați singură aici în întuneric! Tăticule te rog nu sunt chiar așa de mare. Nu sunt destul de mare ca să mă lași singură în lume!
Palmele liniștitoare a părinților mângâiau cu grijă și iubire, prin întunericul din vagon fața fetiței, iar vorbele domoale încercau să alunge spaima ce se cuibărise în sufletul ei.
- Oh, micuța noastră. Suntem aici amândoi, iubirea noastră. Nu-ți mai fie frică. Suntem doar într-un tunel! Alungă frica din suflet, spune-i .. să fugă! Fugi, vis urât din mintea fetiței noastre! Pune-te pe fugă, smintitule și nu mai sta o secundă! Pleacă exact în secunda în care ai avut îndrăzneala să intri în mintea fetiței noastre! Nu mai plânge, iubire. Întoarce-te în lumea viselor tale și fii sigură că niciodată nu te vom lăsa singură! Suntem aici ca să te iubim și să te protejăm oricând vei avea nevoie de noi. Să nu-ți mai fie frică niciodată, suntem și vom fi întotdeauna lângă tine!
Și încă o dată, soarele cu căldura și lumina razelor sale, ca un cavaler într-o armură strălucitoare, netemător, ce are grijă de toate cele vii, drepte și adevărate, a răsărit din nou la fereastră risipând lacrimile de pe obrajii celor ce au plâns, ajutând și încălzind cu dragoste pe toți cei înfrigurați ce aveau atâta nevoie de el.


..iară Eu, cu un zâmbet am adormit, în sfârșit, obosită fiind de căutarea sentimentelor liniștitoare din copilărie, fericită că nu le pierdusem, simțeam din nou copila din mine încrezătoare și fără pic de teamă, ce era în lumea visurilor ei minunate, în propria mea lume a căror porți erau încă odată păzite de cei mai neînfrânți și nemuritori paznici.