Mi-e atât de dor de mine, mi-e dor de timp. Mi-e dor de clipa care tocmai a trecut, pentru că nu am reușit să o simt măcar.
Mi-e dor și de lucruri care nu s-au întâmplat, mi-e dor de vise... Îmi doresc să nu mai simt dor, să simt doar iubire pură, sau măcar mai multă decât acum. Era o vreme când mi se părea că sentimentul ăsta de dor e ceva atât de deosebit, și complex, e o "dulce durere", un simțământ pe care doar oamenii care au o anumită cunoaștere de sine l-ar putea avea. Între timp mi-am dat seama că de fapt, acei oameni, printre care din păcate sunt și eu, care (se) analizează, încep să (se) uite. Și e atât de trist, încât dorul pe care-l simțeau la început se transformă într-o durere profundă și eternă.
Îmi e dor de iubire...