Când amintirile revin
regretatei învățătoare Margareta CATARGIU



Trenul mă duce legănat în timp ce natura, frumoasă femeie cu trup mlădios de floarea soarelui, obraz de măr domnesc și sâni tari ca perele, îmi zâmbește somnoroasă într-un “bună dimineața” de septembrie.
Privesc cu ochii pierduți după cine știe ce crâng lăsat în fumul locomotivei fără să-mi dau seama de trecerea lină de la o formă la alta de relief.
Nu am călătorit de mult pe meleagurile Sucevei și mă mir cum pot fi atât de prietenoase cetele de brazi ale lui Ștefan cu un străin, atât de cunoscut totuși meleagului său natal, cum sunt eu.
Sub ochii mei Moldova își cântă legenda la poalele albastre ale Voronețului, povestind neobosită despre viteaza Molda - cățelușa descălecătorului Bogdan. Plânge Moldova, foșnesc brazii, cheamă păsările cerului, răspunde ecoul clopotelor de la Putna, îngânate de tălăngile blândelor miorițe ce se revărsă pe Obcini în jos, până la Mestacăniș.
Suceavă “gură de rai”, Humor drag “picior de plai”…
Mă simt ca un școlar la “lecția în aer liber”, observând entuziasmat cât de ruginie este pădurea Bogdăneasa în contrast cu verdele liniștit al brazilor de la Ariniș. Pornesc pe malul Moldovei privind cu nesaț în toate părțile, absorbind prin toți porii explozia proaspătă de culori pe care natura tocmai și-a potrivit-o pe paletă pentru a picta neasemuita “Toamnă Humoreană”…
A pornit-o ușor printre florile de păpădie, printre clopoței, frasini și brazi, înmuindu-și penelul în albul scoarței de mesteacăn, a dat culoare apelor de munte, a mai luat din negrul cărbunilor de la Leșul Ursului și a colorat într-o variată gamă de griuri Piatra Pinului și pe cea a Șoimului, împreună cu lespezile calcaroase spălate cu râvnă de apele Humorului și de cele ale Moldovei. A luat culoare din bârnețul bucovinean ce înfășoară mijlocul delicat al fetelor “pârâului repede”, puțin verde - când crud când șters iar în urmă albastru, mult albastru și de Voroneț. Aici, totul: cerul, apele, ochii localnicilor, florile, zidurile sfinte, par pictate de mâna aceluiași meșter necunoscut, iar fiece petec de albastru, fie că-i cer senin sau privire nevinovată, își are taina sa ascunsă pe la curtea lui Ștefan sau cea a lui Petru al Răreșoaiei.
Spre seară se aprind lumânări de brad iar ei, brazii, se înalță pe vârfuri pentru a umple golurile din cer cu flăcările lor albastre, de zici ca răsar stelele. În păduri se aude bocănitul cerbilor ce se apropie de stâni făcându-și gâturile buciume pentru a vesti căderea nopții, oră a basmelor din jurul focului. Miroase a cetină, urcă scânteile spre cer de unde cad ca stele îndrăgostite de pământ, totu-i o dulce visare ce te îndeamnă să-ți aduni amintirile în căușul palmei de unde să le arunci în gura focului pentru ca mestecându-le cu măselile jarului să simți trecutul ca pe un vin vechi sau, mai bine, ca pe un strop de fragată și să-ți dai seama că…
În sfârșit, glasul impegatului de mișcare te anunță imperturbabil că ai ajuns acasă…