Bucurați-vă, spice-ale brumei, genunchii - doar lapte în tremur - vi-i taie secera de văpaie a lunii!

În succesiunea lor, dealurile pierdeau tot mai mult din culoarea grea de umbră, se scuturau de întunericul și de greul pămîntului, se pierdeau în penumbre tot mai aeriene, urcînd spre slava luminii.

Și-n orice umbră pe sub nori se-nsuflețește o undă de vînătă, mîntuitoare oboseală. Abia ghicită, se-nviorează o părere viorie de nădejde.

Pe lună plină, galopul trenului taie în două cîmpia nopții.

Lumina se-ngînă cu negura în valuri de fum. Zările se strîng să îmbrățișeze clocotul luminii.

Și fiecare ne regăseam sub cer mai mîndri, pășind într-o smerită tăcere, îngrijorați de dulcea povară strecurată sub pleoapă. Odihnind sub spuza oboselii jarul minunilor.