Cate vesnicii or fi curs de cand nu ti-am mai venit scrisoare in diminetile acelea nedormite? De ce m-as mai fi inchis intr-un plic roz bombon sau verde prăzuliu, parfumat a zădărnicie? Apucasem să-ti scriu esentialul despre muntele infipt in cer, despre varful acela ametitor si despre prăpăstiile pe care aveai să te cam dai de-a berbeleacul...
Ohoo, esti viu! Asta e tot ce contează... juliturile din coate si genunchi sunt niste biete zgaibe... Mare noroc ai avut că n-ai incercat să urci mai sus de susul muntelui... aripile de hartie, dragule ti-ar fi fost fatale... Asa ai urcat, ai vrut sa te convingi ca muntele are un varf, un varf al naibii de ascutit pentru niste tălpi omenesti... nici măcar loc de infipt un steag n-ai găsit... Si uite, m-a oprit un crin să mă roage să-ti vin mangaiere... da tu stii că pasii mei inrădăcinati n-o pot lua la sănătoasa de cate ori vrei tu să vezi unde locuieste Dumnezeu...
Locuiesc exact acolo unde m-ai lasăt cand ai inceput să urci pe munte spunand că tot inaltul lui va fi al tău... si poarta casei mele e deschisă, e asa cum ai lăsat-o la plecare... intotdeauna la masă, un tacam infloreste in asteptarea ta... si vaile au farmecul lor...uneori adancul de care fugi este ametitor de inalt...