Și acum, ce urmează?! Ce stai cu bucata aia de pâine în mână,încremenit?!
De parcă n-ai știi...
De parcă n-ai vedea când litera îți dansează pe pleoape...

Sosește un anotimp în care nu o să îmi mai pot intra în suflet cu bocancii aceia militărești pentru că o să vrei tu - ce generos - să îmi arăți cum se poartă o aripă lipită stângaci de suflet, să mă faci Icarul munților tăi, să mă-mbrâncești și apoi să fii jos, lângă colină, să mă prinzi, că așa îți place ție să fii puțin pârâu, puțin cometă, câte puțin din toate mirodeniile de pe malul Dunării, sălbatice, sălbatice ca macii mei dobrogeni în care, Dumnezeule, de când nu m-am mai tăvălit în joacă, fără să-mi pese de rochie, de gângănii, de tiruri, de meteoriți, de războaie, de tine, de tine, de tine..

Apoi o sa găsești tu vreun șiretlic ca să prinzi luna cu un laț și s-o tragi cu toata forța ADN-ului tău către fereastra mea ... iar eu ... am să râd și am să zic ca e doar o tigaie, mai du-te și paște și alte pajiști de dor, și tu ai să te întorci și-o să îți aud pașii călcându-mi artera, strâmbi și naivi, cronici și lenți, nehotărâți, demonici, vii...și-o să privesc la prăpastia aceea de unde mă aruncai odată în sus și în jos, după bunul tău plac, și râdeam cu soarele pe sub mustățile zilei, că era haios, două baloane de săpun care nu se sparg decât ca să devină unul, unul cu rouă, unul cu iarbă, unul cu celălalt, Unul...
și-o să știu... că acolo... în hău... s-a întâmplat dezordonat, armonios, tragic și ironic, bleumarin și bej, întâlnirea noastră.