Ca să nu rămân în urmă cu tehnica și anul ăsta, mi-am luat și eu telefon mobil. Care va să zică sunt în pas cu moda pentru prima dată în viață. Mai ales pentru comunicari importante gen “ia și tu o pâine”.
Multă bătaie de cap mi-a dat acest telefon. Am citit cărțulia cu instrucțiuni, am apăsat în mod distins pe butoane, am sunat la “asistență clienți”, adică mi-am pierdut timpul in mod organizat pentru că prea mult nu am înțeles. De, există o vârsta pentru fiecare lucru.
Dintre toate tonurile de apel disponibile am ales unul care se numește “alarmă”, din dorința sinceră, aș putea zice, de a reacționa la auzul ei, adică să mă alarmez. Dar tot mi-a luat o groaza de timp să mă obișnuiesc.
Pentru că de cate ori suna - destul de rar, har Domnului!- mă uitam în jurul meu încercând să aflu de ce nu raspunde nimeni, cum poate fi cineva atât de nesimțit încât să lase un telefon să sune la nesfârșit, și pe un sunet atat de ascuțit, într-un magazin plin de lume?!!! E absolut incredibil! Singura mea scuză e că întotdeauna pierd nordul în perioada reducerilor de primavară.

Acum cateva săptămâni am înțeles laboriosul proces de blocare a tastaturii. Poate nu m-ar fi preocupat prea tare, dar am avut motiv și cauză întemeiate: pentru că îl vâram prin buzunare, geantă, lenjerie (vă amintiți de mama mare “sans poșetă” dar cu Biroul Populației?), sigur că dihania se apuca să dea telefoane fără să-mi ceara voie. Așa îmi cheltuia banii de pe cartelă și, cel mai important, suna acasă. Acasă pentru că era ultimul număr apelat, acasă unde răspundea robotul (altă chestie tehnică de capul ei), acasă unde, pe casetă, se imprima conversația mea cu vânzatoarea de la cofetărie: o ciocolată cu alune, din aia mare, și trei pateuri cu branză dulce, vă rog! Asta în perioada anunțată familiei, cu mult fast, ca fiind de regim de slabire!

Că și cantarele aste sunt absolut oribile. Eu mi-am pierdut de multă vreme încrederea în ele. Sunt convinsă ca există o conspirație mondială a cântarelor de baie. Astea se distrează comunicând între ele - prin telefoane mobile - și decid câte kilograme în plus să arate. Și mai trebuie să-mi pierd și timpul căutând distanța ideală de la care să pot citi greutatea mincinoasă. Cred că face parte din conspirație.

Dar m-a pus totuși pe gânduri și m-am dus să consult o prietenă care-și câștigă existența uitându-se în ochii oamenilor. O știu obraznică din copilărie așa că nu m-a surprins când a exclamat: vai, ești presbită! Eu, care mă știu ortodoxă încă de pe vremea când turcoaica de mătusă-mea mă târa la biserică să-l admirăm pe părintele cel proaspăt sosit, am protestat. Nu mi-a folosit la nimic, m-a procopsit cu o rețetă punându-mă să aleg între a căra după mine două perechi de ochelari sau, și aici mi-a aruncat un cuvânt ethnic, ca să mă deruteze, o pereche “bifocali”. O pereche sună mai bine decât două. Ce înseamnă tehnica asta, cum îi zice, de vârf!
Până una-alta mă uit la rețetă de la o distanță decentă sau, dacă mă simt curajoasă, pe deasupra ochelarilor și aștept cu nerăbdare invenții care să-mi aducă mai mult timp liber. De pildă un telefon care să meargă la servici în locul meu, să-mi cumpere ciocolată, să negocieze cu cântarul o greutate mai…ușoară. Sper să nu aibă nevoie de bifocali.