Îți scriu dintr-o duminică absurdă .Un stol de ciori bântuie curtea spitalului. La cantină se fierb cantități tot mai mari. Miroase a lucruri strict necesare a clor și a mâncare. Un furuncul imens are de gând să explodeze la noapte în mintea mea. Nu te uita. Nu te uita. Strâng din dinți și apuc bine mânerele cauciucate. Nu mai am umbră de când tot vânez începuturi. În ultimul salon cineva lălăie cu voce prea tare un cântec de inimă albastră împotriva regulamentului de ordine interioară. Îi administrez o ceață mai deasă apoi fredonez și eu pe ascuns în weceu.

Nu mai vine salvarea. Voi raporta o noapte continuă. Voi scrie că luna s-a oprit în gâtul nostru aproximativ pe la miezul nopții.

Þie îți spun doar că probabil am și eu ceva incurabil, altfel nu se explică febra aceasta de tine așa, din senin, fără nici un avertisment. Spre seară te-am văzut ghemuit într-un fel de baladă. Coloana ta vertebrală mi se încolăcise pe suflet ca un cordon ombilical. Nașterile tale apoape la fel de dese ca morțile au un timp al lor, dispărut pentru ceilalți.

Deși nimic nu e întâmplător, chipurile doctorilor ni se par aleatorii. Zâmbetele cu incisivi perfecți îmi augmentează durerea. Am o hiperestezie generalizată. Adică simt când mamele au sânii cuprinși de furia laptelui pentru fiii lor dispăruți fără urmă, simt cum se depun clipele ca niște stalagmite clădind un zid peste pacientul din salonul numărul unu care uitând cum îl cheamă își strigă tatăl cu numele unui mort, simt un fior cumplit când dau la o parte întunericul și tu rămâi în fața mea golit de mine cu toate rănile tale albastre. Știi, te puteam confunda cu un cer aspru.

Peste câteva ore ziua aceasta ne va avorta. Din burta spitalului va curge toată durerea în cheaguri imense și violete. Câinii din jurul cantinei vor urla pe mormântul unui stăpân necunoscut. Și astfel noi vom ști că e deja luni.