A fost odată ca niciodată (ai puțină răbdare, așa începe orice poveste care se respectă – nu puteam să mă abat chiar eu de la mersul firesc al ei:) ), o fată – nu, nu de împărat, o fată ca atâtea fete pe lumea asta.
Într-o zi, pe când uda legumele în gradină (iar începi? Pentru că nu avea flori, de aia uda legume, e bine?), a observat un castravete mai arătos -verde și zemos de-ți venea sa-l faci salată cât ai clipi- cum îi zâmbea de sub o frunză. Acum, nu că ar fi mirat-o prea tare acest lucru, dar pe moment nu-și amintea cum anume o invățase mama ei să procedeze în astfel de situații. S-a gândit, în jur de o fracțiune de secundă,(mai mult nu-i permitea cip-ul ) și a ajuns la concluzia că nu poate să cedeze din prima seară (tocmai ascultase la radio un cântec plin de învățăminte de acest gen, iar săptămana trecută citise un articol într-o revistă despre cum să-l seduci în 7 pași, iar situația de fată fiind tocmai pe invers, nu putea să riște ...)
Gândit si făcut. A trecut mai departe cu stropitoarea pe la celelalte legume.
Ei, dar a doua zi castravetele cel voinic i-a zâmbit din nou, ba pe deasupra i-a mai oferit și o floare (lucru pe cât de neobișnuit pe atât de inexplicabil- mulțime de savanți au făcut ani întregi cercetari asupra fenomenului și dacă nu au murit, atunci și astăzi caută tehnica prin care a reușit curcubitaceul să inflorească de doua ori intr-un an).
În cele din urmă, ca să facem o poveste lungă scurtă, s-a infiripat o idilă intre cei doi. Fata îl uda în fiecare dimineață, castravetele ...ei, castravetele tot castravete, creștea într-o zi cât alții în zece – stai, nu era tocmai așa povestea, dar sunt pe aproape... de perioada aceea în care bietul de el a trecut printr-o criza existențială (mă gândesc că fata uitase să-i pună bălegar la rădăcină, iar castraveciorului i se năzărise că e mai de soi din această pricină). Fiind în mijlocul acelei crize, castravetele i-a spus fetei că el trebuie să-și găsească pe cineva cu care sa inceapă o relație frumoasă și de lungă durată (long term relationship, cum spun americanii) poate chiar să-i facă niste...castraveciori, că deh, tot se apropia vremea pentru pus murături.
Fata nu a avut de ales, suspinând din stropitoare, a plecat din gradină, crezând că dacă îi va da un timp de gândire, eroul ei va realiza ce greșeală face (da, știu, tipic feminin, nu trebuie sa-mi spui mie).
Oricum, castravetele nu a mai revenit asupra hotărârii luate. Și uite așa voinicul a inceput să-și caute perechea. Și a găsit-o. Era intr-un borcan. Îl aștepta. Castravetele cel năzdrăvan, nici una, nici doua, țuști! în borcan (lui i s-a părut că e palatul de cleștar) lângă aleasa inimii lui (inimă? Am spus inimă? A, nu e vorba de semințe). Și când le era lumea mai dragă, cei doi amorezi au observat că plouă peste ei. La inceput așa încet și căldicel, apoi transformându-se în cascadă fierbinte (nu, nu era vorba de the river of love nici într-un caz, chiar dacă el credea că e Niagara iar langă el Marilyn Monroe) învolburată și sărată și...văleu! oțetită!!!(tu știi ce înseamnă să faci cu oțet un castravete? Dacă ai știi, ai înțelege ce sentimente l-au cuprins atunci pe bietul de el...dar asta e altă poveste). Ei, la asta nu se așteptase tocmai într-un palat, dar acum nu mai putea face nimic...mai ales ca o luase deja pe acritură și zbarcitură într-un ritm rapid.
Cât despre fată, ea a rămas puțin tristă, dar un pic mai ințeleaptă dupa pățania asta. În cele din urmă, cât de mult timp putea să rămană îndrăgostită de un castravete...pe deasupra și murat?
Mai bine-l făcea salată cât era verde.