În tăcerea ce se lasă peste noaptea deja lungă, și prea călduroasă pentru orice ființă, îmi plec privirea peste socul înflorit, peste luna ce scăpara licăriri magice, peste iarba proaspăt tăiată în mirosul căreia aș vrea să adorm spre veșnicie, spre ploaia de meteoriți ce mintea-mi o imaginează când stele descriu aceeași boltă de vis…Oare de ce există gânduri care să exprime toate astea ( pentru că oricum nu pot decât să le rupă din valoare, să le transpună cumva uman, deci inferior însemnătății lor divine ) ? De ce există cuvinte care să materializeze gândurile, și așa profane, căci în aceeași minte se înghesuie și viziunea păcii, a liniștii, a inocenței, dar și viziunea plăcerilor instinctuale.

Ființa umană, însă, nu poate trăi fără gânduri, fie că sunt de o natură, fie că sunt de o alta; nu poate, pentru că așa e definită : prin gândire. Din multe puncte de vedere ( fără a fi un adept al Darwinsmului ) sunt încredințat că omul pare de multe ori un animal care gândește. Evident, nu gândirea îl definește total, pentru că există alte elemente care îl fac să se desprindă de aceea idee ( iubirea, prietenia, ajutorul, mila, iertarea, conștiința, puterea de a visa și a face planuri, puterea de a lupta pentru un scop, voința, perseveranța...)

Și atunci mă gândesc ( oare și exist ? ) că am putea trăi fără cuvinte ( nu fără gânduri, asta e clar ). Utopic, o lume pe care o văd greu de suportat pentru mulți ar fi aceea în care nu poți ascunde gândurile, în care, nemaiexistând cuvintele, toți am comunica telepatic, cu suflet, cu simțiri, fără a mai putea filtra prin minte, încă o dată ideile, înainte de a da drumul vorbelor.

Paradoxal, sunt în situația de a mă contrazice, tocmai prin faptul că scriu, că încerc să cizelez (foarte puțin) forma…cuvântul. Am nevoie de cuvânt, pentru că nu cunosc altă alternativă…
Multe vorbe se spun doar să fie spuse…Atunci, ce sens are cuvântul fără acoperire? CE înțeles poate să aibă dacă nu e sufletul în el? E doar o jalnică încercare de a acoperi ceva, de a ascunde, de a obține un lucru în mod parșiv…Cuvântul… o formă ce îmbracă de multe ori cu lașitate gândul, ce îl transformă, îl transpune într-o ceva uman acceptabil. Și poate că am avea de suferit (puțin ?) la o asemenea dispariție ( a cuvântului ), însă pentru o viață ( nu exagerez: pentru o viață ) ar fi un vis, ar merita să fim capabili să facem asta. Un vis care se pierde în aceeași noapte prea toridă, prea seacă, prea lipsită de gânduri, slabe sau puternice, fără restricții, fără schimbarea formei, fără minciuni, falsuri, bârfe, apostrofări, temeri, FÃRÃ cuvânt…
Oare câți ar rezista ?
Oare aș supraviețui ?