(După ce am citit Mitul lui Sisif - absurd, fericire, agonie... al lui Lucian Mușet simt nevoia unor nuanțări.)

Cred că mai important decît conștientizarea situației absurde este patetismul trării ei. Luciditatea este o stare care îți impune prin originaritatea ei (te reoriginează) și te obligă astfel să nu renunți la ea. Citînd aproximativ, Camus spune: „numesc adevăr ceea ce continuă”, vrînd să spună că „ceea ce e viu”, viu fiind, evoluează, are șansa să se schimbe fiind trăit cu vehemență. „Dacă consider că un lucru e adevărat trebuie să-l păstrez.” Luciditatea este mai degrabă candoare, în sens de ardoare a trăitului, nu de gîndire rece. Gîndire febrilă.

Acel ceas esențial al conștiinței este unul al răgazului. Ca și cum tot efortul silnic, steril, tragic, îndurat cu bărbăție, toată înverșunata neresemnare, pot izvorî în cele din urmă bucurie. Undeva spune (iarăși din memorie): „în imima revoltei mele zăcea o consimțire”.

Pentru că le am la îndemînă, folosesc alte cîteva citate. Insistența, chiar pornind pe o pistă divergentă, nu duce la umoarea neagră, ci te întoarce la miezul autentic al ființei tale: „O anumită continuitate în disperare sfirșește prin a zămisli bucuria.” La fel: “Ideea ca o gîndire pesimistă este in mod necesar o gîndire descurajată e o idee puerilă.”

Absurdul nu înseamnă a consimți la coșmar: “Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.” Sau: “Trebuie sa fim absurzi, dar nu trebuie să ne lăsăm înșelați.” Și: “În faptul de a te pierde in această certitudine fără margini, de a te simți îndeajuns de străin de propria ta viață ca s-o poți spori și străbate fără miopia amantului, există principiul unei eliberări.” Și încă: “Privațiunea de speranță și de viitor înseamnă o creștere a disponibilității omului.”

“O singură certitudine îi este de ajuns celui ce caută. Important e doar să tragă din ea toate consecințele.” Această neobosită poftă de viață cred că e lucrul cel mai important, poate nenumit de Camus. De aceea citesc: “Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit” ca pe un apel la generozitatea închipuirii noastre. În fond, noi sîntem Sisif și ține de noi să nu capotăm, să nu consimțim laș la blazarea la îndemînă, etalată pe toate galantarele mentalității comune. Sisif e fericit în ciuda a tot și a toate. El știe că: “Bucuria lui e desfătarea lui Dumnezeu”.