Am inceput sa cred in ingeri. Ingeri cu inimile impietrite, pline de ura…cu inimile pierdute in negura adanca a nepasarii…ingeri aruncati in eterna prapastie a singuratatii…uitati si ucisi de negre aparente.
Cu aripile frante…sangerand…cu ultime puteri, incearca in zborul lor intrerupt sa se ridice. Spre cer…spre lumina…speranta…spre ce? Spre nimic? Poate. Nimicul e totul pentru ei. Doar daca l-ar putea atinge… E greu. Drumul e atat de lung. Viata lor a fost atat de scurta. Oare a existat vreo clipa?
Inchid ochii si incearca din nou. Lacrimile grele prelinse pe fetele lor stravezii stralucesc in noapte precum stelele pe cerul pustiu. Incearca…dar in zadar. Visele naruite in fata lor reapar ca fantasme in noapte…si dispar la fel de repede. O fulgerare puternica spinteca inimile lor umbrite de ceata groasa a neputintei intregii omeniri. Se uita in jur si isi pleaca capetele in fata nimicului. Nu mai incearca.
Totul moare aici. Totul se termina…si totul incepe din nou…aici…acolo… in acelasi loc, plin de tacere…plin de umbre. Amintiri sumbre incearca sa dezghete inimile lor uitate pe undeva…E imposibil. Trecutul trebuie sters. Nici o urma de durere nu trebuie sa mai apara in sufletele lor. Nici o rana nevindecata de atotputernicul timp nu trebuie sa mai existe in inimile lor, acum ascunse in imensul gol ce-i inconjoara.
Zambete se prefac in priviri intunecate. Strigate chinuite se indreapta spre cer. Nici un raspuns nu se intoarce. Nici o lumina in jur. Doar aripile pasarii negre se aud falfaind in noapte. Isi ridica capetele si asteapta. Zgomotul e aproape. Ea se aseaza in mijlocul lor. Isi infige ciocul ascutit in pamant…asteapta o clipa, isi deschide aripile si isi reia zborul. Dezamagirea nu se mai vede pe chipurile lor. Nu mai poate.
Unul dintre ingeri cade… Nu mai poate respira aerul imbacsit al negurei in care se afla. Se zbate, incearca sa moara definitiv. Isi intinde aripile rupte in fata celorlalti. Ii roaga sa-l ucida. Ochii lui mari cersesc puterea nefiintei. Se taraste…se loveste…se raneste…Dar nimeni pare ca il vede. Singur n-a putut niciodata. E prea slab. E sortit umilintei.
Ceilalti nu pot simti nici macar mila. Ura i-a atras in mrejele ei si i-a supus definitiv. Doar unul mai are puterea sa-i intinda o mana. Miscat de neputinta lui se ridica putin. Apoi cade din nou. Privirile lor se incruciseaza. Un suspin adanc…si totul revine la normal. Aceeasi singuratate…aceiasi ingeri parasiti…acelasi abis infundat.
Traiesc doar pentru a nu muri. Nici macar moartea nu-i accepta…niste umbre ratacite…care nu mai au nici o putere. Cu totul zdrobit in ei se retrag in cercul lor rapus de intuneric, asteptand in zadar sa li se redea inocenta furata… Si asteapta….