Sar intr-un picior peste cercurile patrate din spatele meu si te gasesc mereu minunat. Cand ma aplec sa arunc pietricica intr-un nou patrat dorul creste ca o tornada si ma arunca simultan in toate amintirile odata. Totul este curat pastrat in bucata mea de lume albastra in care te-am chemat visandu-te. Iti daruiesc senina lumea mea. Mi-ai daruit zambindu-mi ‘Balada pentru o minune’...Te iubesc, de albastrul meu.

Ce teoreticieni stupizi suntem din afara iubirii toti oamenii... Scriem carti intregi despre “Arta de a iubi” (se ofera si un caiet plus un creion pentru a face fise de lectura), “Ghidul celor invingatori in dragoste” (anual, se publica topul celor 10 mai in dragoste decat restul lumii. Anul asta poti fi chiar tu primul), “Omoara plictiseala in iubire” (sfaturi practice, testate pe un esantion eterogen, cu o probabilitate bayesiana de realizare excelenta ), “Invatati singuri sa faceti dragoste- totul la un pret promotional”. Suntem de-a dreptul replica adevarata la invechita si niciodata adevarata exclamatie orientala “Romanul s-a nascut poet”. Noi ne-am nascut experti in a vorbi despre dragoste. Politica, fotbalul si analiza pe casa scarii a esecurilor in dragoste sunt cele trei dogme pe care le salutam cu mana la inima desenata peste inima nascuta. Deodata insa incepem sa iubim. Asa, brusc, fara sa ne anunte nici Romtelecom-ul, nici administratorul, nici “Cronica carcotasilor”. Am descoperit intr-o zi ca nu puteam sa mai respiram si ca ochii intrasera in “saptamana oarba”, despre care legendele spun ca ar fi echivalenta sederii vecinilor mei de apartament in eden pana in momentul descoperirii vizorului. Stupizi cum suntem, bem apa cu zahar si asteptam ca inima sa respire normal. Ce simplu era daca stiam ca si noi insine putem sa iubim si sa fim iubiti…Din fericire insa pentru sanatatea rasei umane, doi din zece indivizi realizeaza ca iubesc si, in consecinta, isi declara iubirea.

Bun…avem acum doua echipe de fotbal cu inima: cei iubindu-se si cei teoretizand iubirea. S-au adunat la mijlocul terenului si au inceput meciul. Containere intregi de ajutoare de la matusa din Italia contin sfaturi de viata, menite a evita iesirea din teren. Jucatorii isi determina reciproc statutul- asa a fost de cand lumea: privitori si priviti…

Habar n-am cum joaca echipa celor iubindu-se. Era in vestiarul lor un regulament care spunea ca “Iubind, iti modelezi viata dupa lumea eterna a celor doi, pastrandu-ti paradoxal si individualitatea. Demnitate inseamna sa fii rabdator, sa respecti vulnerabilitatea celui iubit, sa fii mandru de uniunea voastra. Forta o gasesti in iubirea pe care celalalt o are pentru tine, iar bucuria in iubirea pe care v-o daruiti. Plictiseala este un bau-bau al cenusiilor si, daca se intampla sa-l intalniti, aprindeti pur si simplu lumina.” In graba de a-si pune echipamentul si a iesi la rampa, actorii-jucatori privesc doar cuvintele si semneaza in gand de luare la cunostinta.

Eu nu vreau sa jucam in meciul asta, iubite. Nu vreau rampa, nu vreau teatru, nu vreau straini care sa ne dirijeze iubirea. Lumea noastra din doi mi-o doresc. Simpla, frumoasa, naturala, crescand din noi insine, departe de cenusii. Iti respect vulnerabilitatea pe care ti-o simt in toate incercarile in care m-ai inscris si astept ca iubirea pe care o primesti de la mine sa isi faca efectul imblanzindu-ti demonii… Pentru ca, vezi tu, draga de albastrule, eu stiu ca ma iubesti senin, zambindu-mi, bland si ne-bland…