Dorm mult, chiar prea mult. E greu pana adorm ca nu mai vreau sa ma trezesc. E o senzatie de placere, de bine, de mangaiere. E ceva gingas, delicat ceea ce nu te lasa sa te trezesti. Si cum sa te trezesti cand gasesti ceva mai bun si chiar daca ar fi ceva mai rau nu ar conta pentru ca acolo nu esti tu si nu te intereseaza ce se intampla cu tine. Nu te intereseaza ceea ce cred ceilalti sau ceea ce fac. Nu te afecteaza atat de mult ca in lumea reala, nu te influenteaza intr-atat incat sa nu poti sa-ti traiesti viata din cauza lor. Sa-ti fie frica sa nu gresesti cu ceva in lumea lor chiar daca in lumina ta nu gresesti. E greu si dureros sa te renegi pe tine pentru ai primi pe ei caci ei la un moment dat vor pleca, te vor insela, te vor parasi si vei ramana singura cu un strain caci pe tine nu te vei cunoaste. Si singuratatea va fi de nesuportat, nu iti vei gasi locul pentru ca nu mai sunt ei langa tine. Dar ce nevoie ai de ei? Persoana ta ar trebui sa te multumeasca. Dar totodata cum sa te multumeasca ceva care nu cunosti si pe care ai refuzat sa-l cunosti cu ani in urma? Locul nu ti-l vei gasi pentru ca nu vei sti care e locul in care ai vrea sa fi. Pana atunci locul tau era acolo unde ei te puneau sau acolo unde erau si ei. Ciudat. Dintr-o data te trezesti liber si in loc sa te bucuri esti speriat si dezorientat, te simti abandonat. De ce? Pentru ca tu ai crezut inchisoarea liberate si acum nu sti ce ai descoperit. Mai bine dorm. Dorm mult. Dorm ca sa uit ca exist. Nu am nici un motiv de bucurie ca sa ma scol nerabdatoare, nici un motiv care sa nu ma lase sa dorm. As prefera o nenorocire pe capul meu care sa-mi ia somnul, sa ma puna in contact cu realitatea dar vad ca viata e indiferenta fata de mine. Nu ma loveste dar nici nu ma mangaie. Ma lasa doar sa o observ cum se joaca cu ceilalti. Vreau si eu sa ma joc. Mai bine sufar din jocul ei decat din lipsa jocului, din lipsa nimicului. E chiar absurd. Sufar ca nu am ceva abstract, ceva ce nici eu nu stiu ce. Stiu doar ca exista si ca am si eu dreptul la el ca orice alt om dar totusi el nu vine. M-am resemnat in mare parte dar in partile mai mici? Ce fac cu ele care nu vor sa taca, sa uite pentru ce au fost create si pur si simplu sa traiasca? Ele nu inteleg ca sufar din cauza lor. Ca din cauza lor intregul meu este nefericit. Si aceste bucati se revolta, si se revolta cu incapatanare atunci cand un factor extern le aminteste ca au uitat sa se miste. Sunt ca o casa plina de agitatie intr-o starada zgomotoasa. Ceea ce desparte cele doua agitatii este zidul gros, rece, inpenetrabil, imun la sentimente, inert, ce poate fi clintit numai mecanic. Casa mea nu e pustie, nicidecum. Dar oamenii de pe starda mea sunt prea ocupati ca sa priveasca ferestrele acestei case si sa vada ca inauntru stau sechestrati zeci de oameni ce nu pot striga dupa ajutor. Zidul meu, hmm, ce zid. Si-a rupt ghirlandele de pe el, a aruncat perdelele colorate dar a pastrat intact lacatul de la intrare. E ars de soarele rece al nepasarii fara timp care l-a lovit zi de zi, ora de ora. E din piatra. Era din lut, lut inca moale prin care degetele treceau cu usurinta. Putea fi modelat si nu se opunea nicidecum la schimbari. Acum e din piatra cioplita grosolan pentruca mesterii nu au avut timp sa-l finiseze. I-au dar doar forma generala a unei case. Lumea sechestrata! A sperat, s-a rugat... Acum nu mai spera. Stie ca nimeni nu se uita pe fereasctra si nici ei nu mai vor sa fie vazuti pentruca stiu ca daca as fi liberi nimic din ce au lasat in urma nu mai e la fel. Le e frica de oamenii care au evoluat diferit fata de ei. Acum singuri formeaza o comunitatea care desi nu e fericita cel putin e unita. Si dorm ca sa uit si de ei. Poate somnul meu se va prelungi intr-o zi intr-un somn lung, atat de lung incat poate cineva ar observa lipsa mea si si-ar aminti de mine. Poate ar spune ca era un om potolit, putin cam ciudat. Restul vor spune diferite cuvinte frumoase pe care ei le cred adevarate pentru ca nu au avut timp sa vada ca si adevarul se schimba. Dorm ca sa nu fiu de fata cand vor spune “era un simplu om”.