Acelasi zambet cinic. Te uiti la mine si … imi zambesti. Dar zambetul tau incearca sa ascunda ce ochii vor sa intreba : „de ce nu ma mai iubesti? Caci eu incerc sa te uit si nu pot!”. Te-am iubit candva…ai disparut ca o ceata din viata mea. Acum…acum toate scrisorile pe care le-am primit de la tine sunt in pod. Sunt prinse cu grija cu o panglica rosie care odata a fost in parul tau. Sunt in pod, lasate prada timpului. Erai toata lumea pentru mine. Totul incepea si se termina cu tine. Zambetul tau era cea mai frumoasa raza de soare. Stateam langa tine si toata lumea era, brusc, mai frumoasa. Imi dadeai aripi cu care, cand nimeni nu era atent, iti aduceam luna…si apoi o duceam inapoi repede pana sa observe cineva ca nu mai e la locul ei. Iti aducream stele si iti puneam in par. Si iti mai aduceam trandafiri, si fructe, si scoici. Si intr-o zi…am sarit in aer si am incaput sa zbor. Si deodata aripile mele au cazut si dupa ele si eu. Si in cadere ma intrebam de ce. Raspunsul la intrebare a venit mai repede ca intrebarea in sine. Tatal meu imi povestise despre asta cu mult inainte sa pot intelege ce vrea sa zica. Si cu putinul pe care am reusit sa il inteleg i-am ras in fata. Ma uitam la aripile lui…batrane si cu penele tocite. Si la ale mele, albe si frumoase. Si cu pene de vultur. Si m-am gandit ca ale mele sunt mult mai frumoase ca ale lui. Dar…ca sa vezi, acum nu mai sunt deloc. De fapt ele sunt, pacat ca sunt in cadere, departe de corpul meu. Si imi dau seama ca am ras ca ultimul fraier. Si ca de fapt, ca in multe cazui, a avut dreptate. In fond, aripile jumulite, zgariate si bartane si tocite sunt cele care conteaza. Nu intotdeauna frumusetea care se vede e cea care conteaza. Penele tocite si aripile obosite arata trainicie, arata iubire adevarata. Dar daca ma gandesc mai bine parca m-ai si intrebat odata de ce nu te mai iubesc. Chiar vrei sa stii? Pentru ca…pentru ca tu nu esti iubita mea. Esti umbra iubitei mele. Nimic mai mult decat un epigon.