Motto: “ Odată am dat cu praștia-n vrabie…
Nu știu cum, și nu știu de ce…”

Pasărea Colibri



Pașii lui Nicu se prelungeau, târâiți, spre aceeași plictisitioare sală de clasă…Nu își dădea seama exact din ce motiv, dar simțea o nestăpânită nerăbdare să scape de cele patru ore ce care ar fi trebuit să le aibe. Coridorul fad și maroniu i se părea lipsit de agitația obișnuită, crescându-i mai mult sentimentul pe care îl simțea cuibărit în suflet, și care își căuta o cale spre eliberare…Intră în sala de clasă. Ajunse mai devreme ca de obicei, dovadă că Andi, Luci și Cristi, cei cu care stătea mai tot timpul la palavre și cu care mergea mai peste tot de obicei, nu erau ajunși încă…” Salut lume! Ceau! Alina, ce faci…dormi? Trezește-te! Vezi să nu-ți rupi gâtul…”

Se așeză în ultima bancă, unde-i era locul, așteptând ca Andi, care se făcea că-i era un amic dovedit, și în plus un coleg de “suferință” în timpul orelor, să-și facă gălăgios apariția…”Azi chiar am ajuns dubios de devreme! Fir-ar el de ceas! Am zis că tre’ să-l schimb…Fuge cu douăj’ de minute înainte!” Gândurile îi rătăceau tot mai nehotărâte, nerăbdătoare…Andi nu mai venea. Dar ajunseseră Luci și Cristi… “Hei! Salut dude ! “.
“Salut! Salut!” răspunse fatidic Nicu. Mai erau încă două minute și profu de română ar fi pătruns în sală, stricând toate discuțiile, toată distracția. Nu! Nu putea să mai stea…Nu mai avea rost să stea. Se îmbracă, își aruncă ghiozdanul în spate, și pornește spre ușă…” Bre, Nicule, unde crezi că mergi?” . “Acasă bă! Tre’ să văd ce mai fac porumbeii!” . “ Bă! Ești nebun ?!? Profu de română o zis să nu lipsim astăzi. Ști cât de maniac e cu prezența..( încerca în zadar Cristi să-l întoarcă…) . “ Lasă bă, că nu o să mor eu dintr-o nemotivată ! … Salut! ”

Ieși pe ușă și se îndreptă cu pași grăbiți spre casă…Porumbeii își făceau zborul de dimineață. Înaintă spre căsuțele lor, în care pusese de dimineață, la locurile pe care le știa deja cu ochii închiși, și apa și vitaminele, și grăunțele…”Ciudat! Ei nu mănâncă atât de mult, mai ales așa devreme…. încă n-au terminat zboru .” Nu mai era nici o urmă din mâncarea pe care o lăsase el înainte de a pleca școală. Își îndreptă privirile mai atent în căsuțe, și vede 3 rândunele, dubios de silențios ciupind din ultimele grăunțe. “ Ei, asta-i culmea ! Fir-ar mama lor de vrăbii! De aia porumbei-s slăbiți în ulimele zile… De aia a murit Campionul…Ei las, că știu ce o să mâncați azi… O să mâncați aluminiu! Da, frate! Aluminiu forte!” Și cu ochii împăienjeniți de o ură nestăpânită, alergă, scoase praștia, o încărcă, și câteva “săgeți” porniră vâjâind spre niște ființe care nu făceau altceva decât să-și caute o soluție existențială…”Mâncați asta!” Două din bucățile de aluminiu făcute special de el, nimeriră ținta. Rândunica încerca în zadar să își ridice aripile. Erau frânte…”Ahha! Nu mai poți zbura? Cum te simți? E bun alumiul? Na, mai ia niște mâncare!” Și încă trei săgeți porniră spre ghemotocul care se chinuia să își ia zborul. Micuța pasăre se rostogoli sub ultimele lovituri… Nicu nu observase, dar cerul era acum închis, și câteva picături cădeau molcom, parcă din neant, și se amestecau cu lacrimile ce i se prelungeau pe față…Cu rândunica în mână, Nicu privea în gol: “ De ce? De ce a trebuit să fi astăzi aici? DE CE?.....”