Sunt zile cand sufletul ne pune doua conditii: sa aiba de iubit si de respectat. Se intampla ca de fiecare data sa fim intr-o pasa proasta, cautand ceea ce fuge de noi, si fugind de ceea ce ne cauta. Dar exista dorul sa vina si ziua in care ne vom cauta pe noi insine si vom rezolva cele doua conditii puse de suflet. Poate ca acea clipa de cautare va deveni clipa de regasire, iar frica de esec se va aneantiza. Degeaba asteptam insa verdictul de intelept ce conteaza peste toata parerea prostilor, caci iubirea si respectul sufletului nu se creeaza prin inventarea ritualurilor inteleptilor. Gandurile intalninde nu sterg problemele sufletului, ci le accentueaza. Si iata de ce ne trezim cateodata cu dureri adanci in suflet.
Am cucerit spatiul, dar cat de putine lucruri stim despre sufletele noastre! Iar daca am privi in teritoriul cucerit de fiecare dintre noi, ar fi bine sa invatam si sa-l respectam pe vecinul nostru. E ca si cand vantul respecta colindul frunzelor, florile zambesc razelor de soare, pasarile multumesc vazduhului ca au loc suficient unde sa zboare...
Incaperile gandirii nu pot sa cuprinda si sentimentele nascute de suflet, apar momente in viata cand e bine sa-ti scrii scrisoarea lasata pentru altadata, ca s-ar putea sa-ti rataceasca sufletul in balariile universului. Fiecare suflet e ca un vers asezat in univers, fagaduit infinitului, si-i este atat de usor sa se inalte, sa rataceasca! E o geometrie singulara, o pasare ce ia lectii de zbor. El ne da viata, acel farmec al jocului in care am fost lasati. Sub timpuri, sufletul culege umbre, calcand pe lespezi reci. De-a lungul existentei sale, el aduna materiale pentru temple si lacrimi ce se potrivesc ca intr-un joc de puzzle pe un cer albastru.
Sufletul are zile cand nu-si pune momeala la undita, adoptand un comportament similar frumusetii ce-si pierde momentan din gratie. Daca rateaza pestele cel mare, stie ca va castiga altceva, vazand dincolo de ceea ce a gandit si scris Poetul. Dar atunci cand are ocazia sa-si stearga “memoria”, regula jocului demult in care a intrat ii permite acest lucru. Picul de timp de care are nevoie e departe, poate nu mai vine. Atat timp cat hraneste o flacara nemuritoare totul va fi bine. Din ceea ce ar fi putut sa fie, au fost cazuri cand sufletul n-a fost nimic, trecand prin iadul de ocazie. In temnita sufletului, succesul in viata e o sansa, functia poate fi un accident, prosperitatea- o satira. Uneori, nici un simt nu il ajuta, si-l vezi cum isi iarta eroarea, apeland la umbra culeasa in vremuri cu soare. Si pleaca din nou sa-si incerce urcarea, dezbracat de cuvinte. Soptitul va fi altfel. Acel "a fi" nu va mai fi un sir de intamplari aiurea, cu reflexii sterse, ci o gradina ce va avea gard comun cu iubirea. Indiferent daca va fi vreme buna sau furtuna, in corabia sufletului vor incapea multi prieteni, cel mai bun fiind cel de dincolo de gardul comun.
Speranta sufletului e ca omul sa-l respecte. El crede intr-un "eu" statornic care sa resimta organic soarele. Diminetile si le strange dupa clopotul apelor, amiezile il cam apasa, iar apusul soarelui ii misca infiniturile. De-a lungul existentei sale, sufletul a evoluat: a invatat stiinta viorii pe masura ce i-a cantat publicului, a crescut jucandu-se, si a imbatranit cu speranta de-a fi respectat. Niciodata tineretii nu-i intoarce obrazul, nu-i inchide ochii, stiind ca acolo rataceste originalitatea. Absurdul vietii il face sa nu moara de plictiseala si chiar daca se plictiseste, din cand in cand, mai sterge din praful oglinzii sale. Stand tot asa, in marea lui deruta, provoaca in permanenta clipa, si ia lectii de zbor pentru vremuri viitoare.
Noi, sufletele, vorbim tot mai incet de la Facerea Lumii incoace, si cautam sa ne unim cu vesnicia tacerilor ascunse de neanturi in lanurile iubirii si respectului. Si nu exista ca spicele noastre sa nu plesneasca intr-o buna zi de-atata grau!