Intr-un martie deosebit de geros, am fost invitat la un concert simfonic. Cineva de la universitate a renuntat la unul din cele cinci bilete anuale pe care le primeste gratuit fiecare universitar pentru manifestarile culturale ale orasului. Am fost de acord sa particip in locul sau, sa simt pulsul cultural al orasului, si mi-am dat intalnire seara cu Paul, la orele 20.00, in fata Casei de Bilete de la Muzic Centrum. Ca orice occidental serios - el sosise, alaturi de alti doi colegi, exact la ora fixata. Am patruns in sala ce parea o arena de box: in mijloc erau asezati deja muzicienii, de jur imprejur randuri cu scaune ce-si chemau melomanii. Cinci minute ne desparteau pana la inceperea efectiva a spectacolului. Jumatate dintre scaunele salii asteptau sa fie ocupate, cealalta jumatate fiind deja formata dintr-o masa aproape amorfa de pensionari de peste 70 de ani.
Domnul Paul, cel care imi lansase invitatia, un olandez la 45 de ani, a inceput -pe un ton superior, de cunoscator al situatiei existente, sa-mi explice:
-Aceasta cladire este construita de un arhitect german in anii 70. Atunci era un succes arhitectonic, o imbinare de lemn interior cu beton. Deoarece e amplasata aici, in apropierea Garii Centrale, de circa 10 ani toti drogatii si alcolicii se retrag in holul cladirii, situatie care nu convine deloc angajatilor. In toate ziarele orasului au aparut fel si fel de propuneri, de arhitecti ce-si incercau mana, pentru a schimba locatia melomanilor. Se pare ca sunt doua variante la care se gandesc inca edilii: fie sa mute Muzic Centrum-ul undeva in marginea orasului, construindu-se o cladire moderna, fie sa ramana tot pe amplasamentul actual dar sa dispara unitatile comerciale din jur, sa i se puna o cupola de sticla si sa fie oarecum izolata de Gara printr-un zid de protectie.
-Ce mi se pare interesant este ca, asemeni situatiei din tara de unde vin – predomina cei de varsta a treia!
-Hmmm! Mi-e teama ca peste 20 de ani, salile de muzica simfonica vor fi goale, si se vor desfiinta orchestre intregi.
-Chiar credeti asta? Eu zic ca multi dintre cei tineri peste cateva decenii vor fi ca acesti batrani, vor veni constiinciosi la astfel de manifestari. Preferintele muzicale se schimba cu anii. E si o problema de culturalizare lenta, venita cu starea pentru propice ascultarii unor astfel de concerte.
-Da, se poate sa fie si cum zici tu!
-Inainte de a incepe, spune-mi unde sunt cei 50 de colegi de la Facultate, ei nu au astfel de bilete?
-Desigur ca au, dar le folosesc pentru filmele noi din oras. In Universitate se consemneaza acelasi trend general: sunt tot mai putini melomani...
Se stinsesera luminile deja. Invitat special era compozitorul rus Nikolaj Alexeev. Concertul a inceput cu Moessorgsky: „Nacht op de kale berg" (Noapte pe muntele gol”). Notele muzicale iradiau pretutindeni in aerul din jurul nostru... Nimeni nu mai tusea, chiar si gripatii se abtineau. Toate cate sunt in emisfera Musik Centrum-ului intrau si treceau impreuna cu cele ale tuturor corpurilor de unde muzicale. Ele deveneau unite prin intrepatrunderea si intersectia dintre ele. Sa fie muzica de camera pentru unii oameni o minunata necesitate? Cine ar fi putut crede ca un spatiu atat de stramt ar putea contine lucrurile intregului univers acustic?...Daca ar fi fost in acea sala Baudelaire, cu siguranta ar fi facut explozie energiile sale nebanuite de cuvinte. “Le Beau n’est que la promesse du bonheur”.
Melomanul traieste o stare unica. Gura trebuie sa-i fie inchisa, ca in „tipatul vietii”. Pentru cel care stie sa inteleaga sunetul cristalin al instrumentelor, se nasc mii de absoluturi. Vrea sa atinga divinul, infinitudinea, simte ca vrea sa moara: pentru ca e constient acolo de fiinta finita, si infinitul il sfasie, il aneantizeaza. Praful uitarii e aruncat ca un timp al despărtirii si i se incetoseaza vederea, e calauzit spre lumi in care n-a mai fost. Se percepe odihna ca alta lume, acolo toate sunt impreuna si despartite pe veci: se gaseste si iar se pierde. Din nou il intampina vreun sunet cald, il conduce si-l urmeaza, acolo si in infinit.
Intr-adevar, in jurul meu se dormea intens. Viata continua, chiar daca se dormea. Un concert putea fi masura unei intregi nopti de odihna, sau unei terapii de grup. Cand mi s-a luat in stapanire auzul de catre o ordine inceata de note muzicale, m-a traversat si iarna, si vara, deopotriva. Sunetul disparea si reaparea, ma-naltam si cadeam. Cine adormise, tresarea, si revenea in finitudine din cauza harfei asurzitoare sau a vreunui tril deosebit de note scoase de viori. A fi era un miracol, a nu fi era alt miracol: doar faceai saltul...
S-a aplaudat intens. Apoi s-a luat obisnuita pauza de cafea, undeva pe holul de la etaj, iar Paul ma intreabat:
-Acest concert nu e unul de rasa. Mie-mi place foarte mult s-ascult Mathis der Maler. Tu ai vreo preferinta?
-Nu sunt un meloman infocat, dar cateodata cad in butoiul melancoliei si-l mai ascult pe Vivaldi sau pe Brahms.
-Acum vom asculta „Concert pentru pian nr. 1, de Rahmaninov, si „Simfonia a 7-a”, a lui Dvorák.
Unul dintre colegii sai spuse amuzat:
-Este primul concert pentru pian al lui Rahmaninov. Citisem ca pe al doilea l-a scris cand avea 17 ani, deci pe primul cand l-o fi scris?
Am intrat in mod organizat in sala si am ascultat atent Rahmaninov, compozitor pentru care si acceptasem invitatia in seara aceea. Stupoare! Nu-mi placuse, erau etape prea „brutale” la pian. Sacadat! Iata cum, daca nu te pricepi bine la muzica simfonica, e bine sa nu te iei dupa numele sonore, ci dupa „cele auzite deja la propriu”, dupa cele „experimentate” in camera ta de refugiu. Surpriza venise insa de la Dvorák, a carui final incantase intreaga audienta. Nimeni nu mai adormise, nimeni nu mai visase. La final, s-a aplaudat indelung, in picioare.
Dupa ce iesiseram de la concert, stiu ca am ramas impresionat de cele sapte autocare ce asteptau melomanii in varsta pentru a-i conduce spre destinatii precise in diverse localitati ale unei tari a carei suprafata e aproape cat trei judete mai mari din Romania. Iar Paul, pentru a incheia o seara in maniera occidentala tipica, imi spuse:
-Haide la o bere belgiana, vis-a-vis!