Mi-am injectat ultima doză de fericire. Stau întins pe pat și ascult lumina de pe stradă cum se lovește de pereții albi. Încerc să mă transpun în altă lume, a mea, a drogului. Mă stigmatizez cu flashuri din trecutul greoi. Mii de măști încerc să pipăi, măști ale unor personaje demult întâlnite. Le măsor privirile, comportamentul, mișcările gândurilor. Nu sunt ațintite spre mine ci spre un loc ce îmi este familiar parcă. Străzi, mașini, clădiri; le cunosc. Acolo m-am materializat, am devenit un corp. Încerc să cad în mine, senzație pentru care visez infinitul.
Mă ascund de ei, nu vreau să le vorbesc despre mine. Deschid ochii încercând să mă agăț de un amănunt bine ancorat. Găsesc un colț de hârtie pe jos. Mă întind să îl smulg, să-i savurez mâzgăliturile: “știi cine ești?”. Speriat, îl mototolesc și încep să îl mestec, speriat de bucata ruptă din mine. Sunt transpirat, rasuflarea îmi este din ce în ce mai grea. Vreau să întregesc materialul din care sunt creat. Cine m-a decupat cu forfeca, cine m-a colorat? Mă izbesc de un trotuar. Cineva stă lângă mine; se uită zâmbind: “vrei un pahar cu apă? Este ultima picatură din sărmanul de pe trotuar.L-au stors hienele…bea să-ți revi”. Duc paharul la gură și încerc să sorb; gura și gâtul îmi sunt invadate de un nisip fin, untos. Încep să tușesc, să scot uscăciunea din organism. “Vei învăța să înghiți umbra fiecăruia.”; cu același zâmbet se îndepărtează, cotind pe o stradă lăturalnică. Ce om ciudat. Spre uimirea mea văd ca nu am prieten pe betonul incins.