Reemigrarea mea a început, cel puțin în mintea mea într-o perioadă, după care avocatul Bleyer, o rudă mai îndepărtată, ne-a "cărat" cu mașina peste granițele Nikolsburgului. Părinții mei voiau să mă salveze din ghearele naziștilor, ar fi dat orice pentru asta, mai ales după tragicele incidente din 1938, cînd mii de tineri au fost bătuți de oamenii gestapo-ului. În prima serie a "pogromului" am fost și eu bătut pînă mi-am pierdut cunoștința și deși nu am avut niciodată în familie de a face cu evreii, mi s-a "inventat" în arborele genealogic o verigă slabă care ar fi demonstrat pentru naziști că aș fi pe jumătate iudeu. Mi-am pierdut un dinte din față în timpul bătăii și am suferit o comoție cerebrală serioasă. Nu am putut face rost de viză pentru Cehoslovacia, dar rudele mele bogate precum comisarul comercial Rudolf Schlesinger de exemplu, l-au mituit pe primarul Nicolsburgului, ca să putem trece granița fără viză. Imediat după fuga noastră, tatăl meu care era patronul unei fabrici de textile, a fost căutat la domiciliu de gestapo, dar nu a mai fost găsit. Fabrica a fost astfel confiscată iar tata a fost pus sub urmărire, ne-a anunțat fosta lui secretară într-un telefonat din Vienna. La începutul lui februarie 1940, ne-am îmbarcat pe vaporul poreclit "Contele Rosso"în Triest și am pornit spre Shanghai. Părinții mei s-au întors în 1949 cu un vapor, ca pasageri clandestini spre Europa, pe mine mă pierudseră demult, pentru că nici în ghetourile chinezești nu erau străinii mai bine tratați decît în lagărele fasciste. Astfel, erau despărțiți prieteni, frați, părinți, în funcție de tratamentul aplicat și de oferta unui loc de cazare în acel iad. Tot în 1949, am reușit și eu să dau bir cu fugiții, îmbarcîndu-mă tot clandestin pe un vapor cu destinația San Francisco. Călătoria mea a durat trei luni.
Părinții mei ajunseseră între timp la Vienna și se instalaseră cu mare greutate într-un hotel al săracilor, de cea mai joasă categorie, așteptînd să li se repartizeze fosta locuință, relocuită în timpul războiului de niște funcționari naziști, părăsită din nou la sfîrșitul războiului. Locuința noastră fusese repartizată unei alte familii, al cărui bunic, un fost evreu, fusese într-un lagăr de concentrare și abia scăpase cu viață. Tatăl meu era privit ca străin în propriul său oraș, nu a primit nici casă, nici permis de lucru nici licență pentru a se ocupa de vechea sa meserie, pentru că nu avea viză de flotant pentru Vienna. Tatăl meu era născut în 1877 iar în acel timp era destul de bătrîn. A așteptat o locuință pînă la vîrsta de 72 de ani, fără să-i fie repartizată vreuna de la primărie. Astfel, au fost părinții mei nevoiți să trăiască ani de zile în "subchirie", locuind într-o cămăruță lugubră la un chiriaș. Între timp, tata a găsit ceva de lucru, ca ajutor de muncitor într-o fabrică, pentru ca el și mama să poată să supraviețuiască. Tata a murit în 1965, în aceiași "subchirie". Mama a primit abia după 16 ani de la repatriere o cămăruță de la stat, cu bucătăria și WC-ul pe hol, în Albertplatz. Și cînd te gîndești că fostul nostru apartament avea vreo 150 metri patrați și cinci camere mari și luminoase...În 1966, după moartea lui tata, m-am întors din America și am reușit printr-o cunoștință să primesc un post de profesor universitar la universitatea vieneză, la catedra de filozofie. Îmi terminasem între timp studiile în America, eram doctor în filozofie. Am fost însă "Gastprofesor" adică, profesor invitat, de aceea nu puteam primi o locuință de la stat. Prietena mea era funcționară la universitate, dar nici ea nu putea primi o locuință de serviciu, pentru că nu era profesoară ci doar asistentă și funcționară la sediul administrativ al unei facultăți. După un an, m-am reîntors în America, scîrbit de practicile austriece. Prima mea soție murise în 1960 de leucemie. Am avut un fiu de la ea. Apoi m-am recăsătorit și am mai primit un fiu. Am revenit sporadic, cu familia mea la Vienna și am locuit în Josefstadt. Am fost în timp de la stadiul de "Gastprofesor" la cel de "Honorarprofesor" avansat, adică, profesor "plătit" cum s-ar spune. Mi-am primit și vechea cetățenie austriacă înapoi, la care renunțasem în 1968. După reprimirea cetățeniei au început din nou șicanele. Cursurile pe care le susțineam nu-mi erau plătite la timp, abia după jumătate de an. Din 1980 s-au mai reglementat lucrurile, am fost numit profesor universitar pe termen nelimitat printr-o corectură facută la minister de un funcționar uituc. Chiar dacă nu am fost niciodată un patriot exagrerat austriac, totuși, întotdeauna m-am simțit aici acasă, în orașul meu natal unde și astăzi îmi găsesc adevăratul loc. Chiar dacă tata a fost atît de oprimat de două regimuri și spunea mereu săracul, că " tot mai bine era înainte, cînd era monarhie", eu mă simt aici cel mai bine, ca un fel de produs exportat și refabricat, care poartă etichete de prin toată lumea: de american, de german, de austriac și chiar de evreu, chiar dacă nu am cunoscut niciodată rude evreiești în familia noastră și nu s-a povestit niciodată despre așa ceva, eu mă simt uneori și evreul prigonit al anilor 30-40, ani pe care nu-i pot uita, îmi vor completa identitatea mea de om pe tot restul vieții.