îmi dai voie să fiu tristă și azi puțin, să mă ghemuiesc în colțul meu, să tac, să plâng fără să mă vezi, fără să mă întrebi nimic. am fugit din spital am lăsat totul acolo simțind că las în urmă așteptările lor, durerile lor, că las în urmă un zid.
aici e liniște, un soare lasciv prea copt mi se cuibărește în palme, mă joc cu el ca și cu o lanternă, degetele devin translucide, amprentele devin portocalii solare, devin amprentele noastre. noi suntem în acest moment, apoi uităm, apoi suntem, ăsta e mersul firesc al lucrurilor: să uităm că suntem; nu putem fi conștienți de tot și de toate pentru că am deveni disperați, am urla, am crește isteric din pielea noastră spre carnea vie a neputinței; nu-mi pasă a câta oară spun durere și neputință; ele se nasc și mor în mine în ritmuri infernale; eu le nasc, eu le cresc și le ucid apoi cu amintiri cu un cuvânt pe care mi-l imaginez rostit ca o punte. mai cred, da mai cred, dar azi, acum, o clipă vreau să plâng fără nici un motiv. undeva s-a pierdut ceva. între noi punțile mențin depărtările. cuvintele se răstălmăcesc și devin spinii rostirii.
nu pot decât să-ți fac un semn cum că în acest trup în această umbră sunt eu

această umbră din colț sunt eu...