Cu anii cresteau si incercarile. Niciodata nu faceam suficient. Sufletul meu s-a comportat ca izvorul iesit din albie, a trecut in cantec, a stiut multe si brusc a realizat ca stie prea putin.
Intr-o buna zi, am disparut de acasa, luandu-ma dupa un cersetor orb care umbla prin lume in tovarasia cainelui sau. Vroiam sa vad care-i mersul meu in tragedia cosmica. Un cersetor, doi, sau o mie, in fata eternitatii, cred ca reprezinta aceeasi cantitate. Traiam o fictiune. Realitatea n-a fost in stare niciodata sa rastoarne timpuri si oameni, dar o fictiune- intotdeauna.
Chiar si astazi, spiritul meu de cersetor unduieste prin vazduh ca un sunet intim de clopot. Catre cetate se deschide o usa si eu ii curat cu bastonul vatra de cenusa, astfel incat spiritul meu sa zaca in pace. Ma intorc adeseori in cetatile obosite, in padurile mele. Simt ca traiesc in paduri si ca ma voi inalta scuturandu-ma de crengi, de frunze uscate, de picurii de apa. Ultimele ramuri uscate vor arde in vesnicii. Nu stiu daca poezia mea se scrie pe o frunza, sau direct pe cer. Oricum, e o risipa stupida! Cum sa fac insa ca risipirea sa fie trecerea extatica in alte locuri? Omul pe care l-am nascut cu un suras se cheama unul, altul, dar orbi sunt si ei. Atat le las epigonilor mei orbi, un suras! Eventual, printr-o sageata, le voi indica locul de pe harta cosmica unde ne putem intalni, si n-au decat sa bajbaie dupa ea in intunericul astral. E pironita undeva in Centauri… Si voi ramane cu idei ce sunt prea intim si organic legate de acest spirit al meu, incat, si daca le desfiintez, ele vor creste din nou ca ochii extirpati ai unui triton in cel ce renaste.
Imi intercalez cate un ici-colo. Din inima ascunsa in subsolul cetatii, in inima padurii, va creste un rau care se va tari ca un sarpe urias pana in mare. Nu se revarsa toate raurile in mare, unele se pierd in nisipurile pustiurilor. Si ce noroc am! Apele agonizeaza anxietati si eu am uitat de meandre si numai marea stie sa ma rasplateasca pentru toate, imi toarna valuri de speranta. Chiar si iarna, in pojghita de gheata a unei mari, se pot observa urmele valurilor vii si miscatoare imprimate de un cersetor.
Dorm inca la raspantia ipotezelor intr-o fericita inexistenta. Spiritul se perfectioneaza, si constat ce obositor e progresul! Si inchei cu ceea ce trebuia sa fie inceputul. Cele trei cuvinte prin care fiecare povestitor si-a pregatit apelul intru atentia semenilor sai: “A fost odata...” vor fi completate astfel: “...un cersetor de sperante care nu s-a mai uitat inapoi.”