O fotografie — o rază din altă lume, în alb și negru, prăfuită și îndoită la colțuri.
Privesc, ating foița de carton învechit... mi-e frică să nu rănesc amintirea acelui timp care a învăluit cândva oameni și locuri! Doamne, câtă emoție!

Închid ochii și chiar pot simți parfumul acelei zile, când ochiul magic a surprins și păstrat imaginea pentru totdeauna. Trebuie să fi fost o zi de sărbătoare, prilej pentru care persoanele din fotografie s-au gătit și s-au lăsat imortalizate — mărturie pentru cei ce vor întreba vreodata de ele.

Femeia e tânără încă, subțirică și înaltă. Hainele îi sunt croite dupa tiparele vremii, prea austere ar părea azi, însă elegante, cu siguranță. Dar nu amănuntul ăsta e important, ci trăsăturile ei. Cel mai tare ies în evidență ochii mari, negri, ca două cercuri de noapte, vii și triști în același timp. Nu zâmbește, e poate prea obosită și grijile o împovărează... Există o senzație de stinghereală în privire, semn că nu se simte confortabil în fața aparatului de fotografiat.
Totuși, disting o uriașă stare de mândrie pe chipul său, iar dintr-odată simt cum același sentiment îmi inundă ființa, valuri de căldură biciuindu-mi sângele clocotitor!

Am impresia că privesc o icoana, chipul femeii are acum trăsăturile unui sfant din cele bizantine! Mă urmărește și mă pătrunde privirea ageră și sinceră, plină de cumințenie! Aș putea jura că este chiar imaginea Sfintei Fecioare, mai ales că mâinile ei înconjoară umerii unei copile bucălate și oacheșe.

Mâinile — grijă și alint, posesie și drag, resemnare și speranță, toate la un loc. Nu le pot distinge în detaliu, dar le pot închipui foarte bine: mâini care au trudit toată ziua, cu palmele bătătorite, dar cu degete lungi, subțiri ca ale unui pianist, mângâind obrajii fetiței si aranjându-i zulufii căzători peste frunte... Trebuie să fi fost foarte obosite, dar au plămădit încă o dată frumusețea clipei de bucurie.

Nu mă părăsește deloc privirea acestei femei, mă arde și mă învăluie cu dureroasă dragoste! Oare cât de obosită să fi fost, oare cât de mândră știindu-se alături de copila sa?

N-am să știu niciodată ce a fost cu adevarat în ziua aceea, dat fiind faptul că mâinile obosite și-au găsit odihna de multă vreme, împreunate pe pieptul său...!
Ceea ce știu e doar sentimentul de bine, liniște și iubire pe care-l trăiesc mereu când îmi amintesc atingerea unor mâini, ca două aripi de înger, pe umerii mei!