PORTOCALA


Ajunsesem din nou într-un loc al cărui nume nu vreau să îl pronunț. Doare. Mihaela, soția mea, mă imploră să nu îl mai amintesc. Oricum, dragă cititorule, este un loc ca oricare altul, în care poți trăi așa cum simți, așa cum suferi, așa cum uiți, așa cum dorești.
Eram singur în cameră. Mama îmi trimisese prin fratele meu o pungă cu mâncare și două portocale. Camera în care stăteam îmi aducea aminte de primul meu popas aici. Lipseau Florin Olteanu și părintele Mihală Oprea. Am ales patul care prima dată era liber. Lângă fereastră. Eram liniștit. Niciodată nu am fost mai cuminte. Nu am deranjat personalul. Nu am ieșit nici măcar pe coridor. Am mâncat portocalele una câte una și m-am întins pe pat. De ce am ajuns aici ? Asta mi se datorează numai mie. Trăiam fără instinct de conservare. Trăiam programarea ca un copil mare.
M-am ridicat și privirea mi-a căzut pe noptieră. Printre cojile de portocală, am zărit o portocală întreagă. Era posibil să mă înșel. Poate mama îmi trimisese trei portocale. Poate trimițându-mi trei, eu mâncasem numai două. Sau poate le mâncasem pe toate trei. Îmi aduc aminte că eram uimit de apariția unei portocale întregi. Priveam cu uimire apariția noii portocale, după ce – după știința mea, redusă acum, când aștern pe hârtie această povestioară, la memorie - mâncasem tot ce era portocală din pungă. Stăteam pe marginea patului și contemplam portocala, calm și raționalist ca un maimuțoi pe o ramură trofică. Ce s-a întâmplat? Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nu mi s-ar fi părut. Această istorioară nu ar fi apărut dacă nu mi s-ar fi părut. Pe vremea aceea fumam, așa cum fumez și acum. Și mi-am zis: să analizăm darul și condițiile apariției. Poate mi-a fost teleportată de extratereștrii. Dar de ce tocmai mie ? În ce scop ? Era o posibilitate. Alta: mi-au expediat-o americanii. Se știe că în zilele noastre știința a realizat progrese remarcabile. O altă posibilitate. Întrebarea era: pentru care merite? De ce mie? Sunt eu buricul pământului? Nu. Și aici? Aici menajezi un om, nu îl supui la experimente care îl pot scoate urlând pe coridor. Să presupun atunci că portocala mi-a fost expediată de Dracul. Eu, unul, nu am întâlnit niciodată un drac în carne și oase. Asta, probabil, pentru că dracii nu se văd. Și nu au nici carne, nici oase. Așa se explică de ce nu am simțit pe nimeni aducându-mi-o. Să analizez acum intenția. A fost adusă portocala cu gânduri bune sau rele?
Îmi amintesc că – fără prea multă vorbă – am desfăcut portocala și am mâncat-o. A fost foarte bună. Chiar îmi doream una înainte de a o primi. Și am continuat. Păi, eu chiar mi-o doream. Dar eu pot să doresc lucruri bune sau rele. Oricum, o portocală nu mi se pare un lucru rău. Dar dacă este o ispită? Oricum, este o ispită care nu mă afectează decât pe mine. Asta mi-ar mai lipsi, să-i spun lui nașu, care este autoritatea locului, că am primit o portocală din neant. Și apoi, eu fumam. O portocală mâncată taie pofta de fumat. Deci intenția a fost bună. Prin urmare, dracul poate fi eliminat din cauză, dacă nu devine prea insistent în viitor cu drăgălășeniile. Și chiar dacă devine, pot presupune că eu mă înșel, și vinovatul este un îngeraș bănuit pe nedrept de rele intenții. Pot trage concluzia că mai există cineva pe fir care dorește să nu mai fumez. Asta vreau și eu. Dar nu pot.
Și pentru că simțeam nevoia să fumez, am ieșit pe coridor, imediat la dreapta, apoi pe terasă. Am tras un sfert de țigară și mi-a părut imediat rău. În condițiile în care providența dorește să mă las de fumat, eu perseverez?.
Am intrat din nou în cameră. Șase zile cât am mai stat cuminte în locul victoriilor ratate nu am mai fumat.

Uneori, se întâmplă stranietăți banale. Nu pot face distincția între realitate și simțurile cu care o percep. Viata mea este o carte pe frunze: se citește după ce nervii au intrat în pământ…
Cred că El, Scriitorul, așa cum face cu viețile noastre, ale tuturor, lăsându-ne să le scriem singuri, după cum ne este voia, dacă nu îi simțim când ne atinge, respirația, a scăpat intenționat, din toc, deasupra mea, o portocală.
S-ar putea să nu mă înșel. Dacă mă înșel, trăiesc…

3 ianuarie 2000
( o amintire din 1998)