Cu toate că nici unui nume nu i se poate potrivi decât un om, și invers, mie mi se potrivesc două nume, amândouă mă prind bine... Unul mai bine și altul mai prost ca altul.
Îmbrăcată în numele ce-l port de-o viață(sau de ieri?) merg prin lume, și mă întorc atunci când îmi aud strigat sufletul, dar mai ales cuvintele. Mă întorc cu fața la mine, să văd dacă mai sunt, și să văd dacă mai am sufletul pe care l-ați strigat. Și - ce ciudat - indiferent de ce nume port în fiecare "azi", sufletul e tot acolo, undeva între timp și mine, între cuvânt și piatră. Uneori, sufletul stă pitit între cer și moarte și se uită pe sub mâna stângă la nume; cum se ascunde el după litere...