Stau cuminte la fereastra si ascult “Christus adoramus”. Da, e noaptea Invierii! Traiesc doua mii de ani intr-o singura zi de lumina. Retraiesc acum evenimentele de pe vremea cand eram copil si tot ce tin in inima vreau sa calatoreasca in carele de foc ale lui Ilie.
Lumanarea pe care o tin neaprinsa in mana e doar o oglinda a ceea ce simt; astept si azi sa iau lumina! Cand privesc intens o lumanare, imi place sa ma interiorizez, sa locuiesc spatiul absolutului; acolo convietuiesc cu ingerul meu, cu cel ce pururea priveste Ochii Tatalui, locul unde am justa distanta fata de lucruri. Si cum sa ma interiorizez altfel decat parcurgand fiecare mica sfera a Rozariului. Cand degetele rasfira mataniile, inima refuza naufragii. Cea mai dificila si complexa rugaciune este adoratia euharistica. De fiecare data vad Adevarul altfel, mai frumos. Nimeni nu stie care e ‘capatul’, dar sa nu stie multa lume nici azi ‘care-i adevarul?’ In cazul lui Pilat, atunci cand se intreaba despre adevar, nu e ironie, ci nedumerire, uluire. Nu avem destula forta pentru a urma vocea divina, si facem ca Pilat din Pont. Trebuie sa scapam de neglijentele launtrice, si sa ne eliberam pacatul din noi.
Ca in fiecare noapte inaltatoare de Paste, astept si acum sa intregesc coloana, sa fiu alaturi de ‘oamenii-lumina’. Iata ca atunci cand omul se supune vointei divine, ceru-i pe pamant, ca-n Divina Comedie. De cate ori ies pe poarta casei, de sarbatori, acelasi cersetor tanar imi atrage atentia. Caritatea ar trebui sa fie singurul mobil al sufletului, si nu numai in zilele de sarbatoare. Ar trebui sa vindem ce avem, sa le dam saracilor. Cine era acel cersetor din fata casei noastre? E copilul infometat, pe care-l linge cainele pe bube; numele lui e Luca!... Cand vad saraci sau bolnavi, imi pot masura bunatatea; bunatatea-i barometrul nostru interior, e o forta necesara ca sa poti face bine in lumea laica. Inclinarea spre bunatate e adanc sapata in om; cei rai sunt erori ale naturii umane. Imi aduc aminte de un unchi, profesor de filosofie, care spunea ca exista o etica nicomahica, conform careia unii oameni au o bunatate exagerata, altii o rautate dusa la extrema. Pot fi adusi si ultimii pe calea cea dreapta, numai cu multa rabdare… Revenind la imaginea cersetorului, trebuie sa adaug ca de fiecare data fac la fel: imediat dupa ce-l vad pe copil, dau fuga inapoi in casa, sa iau ceva de-ale gurii. In momentul in care ii ofer mancarea baiatului, in fata ochilor am o lumina puternica, greu recogniscibila, pe care incerc sa o descifrez mai tarziu: e probabil porumbelul coborat in Sfant Duh la botezul lui Iisus. Peste tot in jurul nostru apar semne, trebuie doar canalele sa le lasam deschise.
Multe amintiri de Paste ma leaga de bunici. Bunicii ne duc la biserici si unele sfaturi zapacesc copilul din noi, inducand in eroare decat limpezind si indrumand. Trebuie sa tinem cont si de criteriile atemporale ale ‘omului vechi’ din adancul nostru, cel care stie sa traverseze orice isterie intr-o tacere destinsa, fara aroganta si fara mari iluzii. Adeseori, treceam usor peste habotnicia bunicilor, uitand imediat de supararea pe insistentele batranesti de-a face anume ceva, cu toate ca eu din inima oricum as fi facut lucrul respectiv. Exemple sunt multe: participarea la liturghia de Sf. Paste, activitatea de ministrant, tinutul postului macar vinerea, prezenta la orele de religie si pregatirea pentru micile serbari din cadrul Bisericii.
Pana pe la varsta de 14 ani, doua lucruri ma fascinau privitor la evenimentul Pastelor, unul crestinesc, celalalt laic: momentul de luare al luminii direct de la lumanarea preotului, si aruncatul cu oua, dupa liturghie, in fetele de varsta noastra. Ciudat e faptul ca biserica din cartierul nostru (ca dealtfel majoritatea bisericilor din orasele lumii crestine) se umple doar de marile sarbatori, de Paste si de Craciun. Aici te intalnesti cu crestinul de tip nou, vanitosul, chefliul, stricatorul de Lege, care stie doar sa ciocneasca oul rosu si sa spuna: “Hristos a inviat!” Multi se considera postitori de performanta, cu recorduri in “curele de slabire”; alti crestini actuali prefera doar actul ‘stropitului’, cu parfumurile cele mai ieftine stropind femeile din familiile apropiate. Prea putine chipuri smerite au fost si sunt. Iar intre cei asa-zisi smeriti e si un grup al celor dornici de ‘putere’ in biserica, in comunitatea crestina locala, crestinul ce vrea functii, crestinul care-si imparte mai bine siesi din produsele caritabile venite din Occident.
Toate dispozitiile inalte ale omului au radacini naturale in inima, in spirit, iar sarbatorile de Sf. Paste acolo trebuie sa le asteptam, traind in noi pe “Christus adoramus”. Experientele personale ne indica realitatea ca spiritul inseamna mai mult decat spiritualitatea, asa ca hai sa nu ramanem noi insine, sa ne imbunatatim spiritul, cat se mai poate!