poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-01-21 | | Mi-l imaginez tot timpul în fața ferestrei, cu privirea-i blândă scrutând depărtarea. Puține lucruri i-au mai rămas de facut, și totuși nu poate avea liniște, întrebări multe bântuindu-i existența. Parcă ar aștepta pe cineva, parcă ar aștepta să se întâmple o minune care să-i schimbe tot restul vieții... acolo, în fața ferestrei, pare că privește un film; unul mai degrabă alb-negru, prea puțin colorat, care-i trezește amintiri și-l înduioșează până la lacrimi. Cum a trecut viața lui? Ce ar putea răspunde? Ca și anotimpurile, odată cu ele... Știe fiecare schimbare a vremii, simte când va ploua sau când va fi soare, blestematul de reumatism care-i chinuie oasele fiind cel mai bun barometru. Are zile când caută cu disperare un remediu împotriva durerii, iar altele când se simte izbăvit de orice boala. De-ar putea da timpul inapoi! Oare cât de mult i-ar plăcea să o ia de la capăt? N-aș putea răspunde cu exactitate, ceea ce știu este că, în mod sigur, el este una dintre acele ființe care adoră viața, care luptă pentru fiecare secundă în plus, uneori cu disperare! Viața sa n-a fost deloc ușoară, dimpotrivă, a trebuit să se mulțumească doar cu firimituri de bucurie, și acelea atât de rare! Dar a mers mai departe, a strâns din pumni, a scrâșnit din dinți și a privit în ochii femeii pe care-o avea și n-a dat înapoi! Sufletul său are sertare pline cu de toate, bune și rele, burdușite cu trăiri și neimpliniri... Pe unele le ține descuiate, oricine le poate vedea, însă altele sunt păzite cu cheițe de argint – comoară sfântă a trecerii, a respirației sale preț de o secundă solară. Și-i încă puternic, chiar dacă și-a pierdut din vigoarea de altădată: prin venele sale curge grâul semănat și adunat – și totodată aroma pâinii pe care a dumicat-o, împărțind-o cu ceilalți. Îl dor atâtea pe bătrânul meu tată, dar nimic mai tare decât singurătatea! Chiar așa, oare de ce singurătatea doare cel mai tare dintre toate relele lumii? Cum să ne vindecăm de dor, de dorință, de vis? Și cum se face că, exact atunci când totul este frumos și înălțător în jurul nostru, nu ne putem bucura și integra pe de-a-ntregul în tumultul cotidian, singuri fiind? Ce chemare misterioasă ne umple de dor, ce frică ancestrală ne gonește și ne fugărește continuu prin meandrele existențiale? Ce fantastică poveste este viața! Știu că privește lung pe fereastră, așteptând parcă pe cineva de departe, numărând în gând treptele timpului, ca-ntr-o ordine predeterminată și ireversibilă. Și mai știu că sub ochii săi a-nflorit corcodușul sălbatic pentru a nu știu câta oara, s-au întors rândunicile să-și facă cuib sub streașina arsă de vreme, iar magnolia din parculeț a triumfat într-o explozie de mătase liliachie. Și tot sub ochii săi a înmugurit câmpul, speranța perpetuă a dăinuirii noastre, magie a transformării bobului de grâu în verde crud și leagăn de tril al mierlei. Da, mi-l închipui pe tata stând în fața ferestrei, dar el îmi pare acum un uriaș, încărcat de toate cele pomenite, iar mai presus de toate – îl simt Nemuritor! 21 ianuarie 2005
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate