Undeva în adâncimile unei doctrine filosofice, stăruia crepuscular, o idee transfigurată de filtrele imaginației mele muribunde.
Simulacreitatea persoanei mele, ba chiar anacronismul sădit cu-atâta grijă de idiotismul(nu idioțenia; a nu se confunda!) scrierilor mele, au dat naștere unor idei metafizice deplorabile.
Laitmotivul, mizercordios, de-o ipocrizie insistentă, s-a arătat ca fiind obnubilat și asta poate din cauza inepției și-a mediocrității zburdalnice, raportate la microcosmos.
Așadar, ideea călăuzitoare a vieții mele, fiind acel semn uriaș de întrebare, care trecând aprioric printr-o metamorfozare rapidă, s-a transformat intr-o meteahnă.
Pentru unii o ușoară debilitate mintală, pentru alții unul sau mai multe vicii majore; și in sfârșit, ajungem la ultimele și cele mai apropiate de realitate, după zisele unor persoane distinse, fără de casă, fără de carte și fără de Dumnezeu; și anume, că boala mea nu-i rară ca la Păunescu, ci una deasă de cauți acu…, ca prin….Ea se numește slăbiciunea pentru pasiuni și care formează alți constituenți patologici, printr-o simplă reacție de tăiere in două a bolii cu cuțitul.
Paroxistic este că aceste aserțiuni apodictice si extrinsece, au făcut să iasă la lumină…, a minții mele, a unor aprehensiuni pe care columbacenseiștii, încearcă să le monopolizeze și care in multe țări comuniste duce la falimentare.
Plenitudinea ideilor, atingând pereții sticloși ai minții mele, este suficient să fie lovită de fapte și vorbe funeste, ca cioburile să reprezinte motivul unei noi și obișnuite simfonii funebre.