Mișcarea anticomunistă de la Brașov nu putea fi organizată, “pentru detensionarea situației”, de către un serviciu inteligent, deoarece a început într-un mod stupid: aroganta conducere a Întreprinderii de Autocamioane “Steagul Roșu” Brașov a băgat rețineri mari la salariu fără a pune în prealabil activiștii, propagandiștii și agenții de influență să le explice televizionar muncitorilor rațiunea acestor sacrificii, de exemplu prin alternativa că altfel ne ocupă rușii sau iau ungurii Ardealul.

Încă în noaptea de 14-15 noiembrie, schimbul III de la SECÞIA 440 (ce nume minunat pentru o formație rock!) a intrat în grevă. Dimineața este grevă deplină, în curte mișună de mii de oameni, conducerea amenință și telefonează mai sus solicitând indicații și orientări că e duminică electorală bolșevică, rezultatul fiind că muncitorii exasperați distrug lozincile și panourile, toată munculița de pavoazare a activiștilor, și chiar sparg cu piulițe și șuruburi geamurile șmecherilor din palatul administrativ al întreprinderii.
La ora unsprezece, vreo patru sute de eroi fac ce s-a făcut la Timișoara abia în 20 decembrie 1989: ies pe porțile uzinei și se îndreaptă spre centrul Brașovului pavoazat pentru victoria Frontului ceaușist al Unității și Democrației Socialiste. Lor li se alătură acum locuitorii orașului, îndeosebi tineretul, astfel încât acest mare eveniment antitotalitar est-european își are el originea la “Steagul Roșu”, dar este o faptă istorică a brașovenilor!
De la “Hoții!” se ajunge la “Jos Ceaușescu!” și, din Șchei, Anton Pann amintește că trebuie a se cânta “Deșteaptă-te, Române!”, ceea ce se și face, în măsura cunoașterii greoiului imn. Oricum, Tricolorul luminează demonstranții în timp ce steagul roșu adus de tancurile sovietice cade pradă flăcărilor.
Sunt luate cu asalt de către “huligani” și devastate de către “elementele declasate” Consiliul Județean al PCR și, mai mult decât la Timișoara, Primăria, însuși primarul Calancea având de suferit unele maltratări!
Tabloul lui Ceaușescu CADE de la etaj și este ars, dar dezastrul de imagine este altul: pe geamuri se aruncă stătătorilor la cozi cele ce înfulecă nomenclatura, abia aprovizionată pentru chiolhanul câștigării cu 99% a alegerilor: salam de Sibiu, cașcaval de Scornicești, portocale, banane, ciocolată!

Bineînțeles, astfel de cuceriri revoluționare trebuie apărate!
Tehnica represiunii e simplă.
Ideea principală a fost stingerea rapidă a ecoului mediatic internațional și, ceea ce înțelesese îndreptându-se către patul de moarte chiar Dej, a nu avea deținuți politici!
Instigatorii și exaltații au fost identificați de către persoanele de sprijin ale Securității partidului chiar din uzină și pe durata marșului. S-au operat arestări și în oraș, la spargerea demonstrației. O vreme, s-a procedat ca la Inter în 21 decembrie 1989, realizându-se fixarea și supravegherea demonstranților, astfel încât din rândul celor ce inițial privesc să se demaște cât mai mulți “dușmani ai poporului” prin alăturarea la grupul celor activi!

Ceea ce a surprins a fost, precum în decembrie 1989, tratamentul bestial aplicat de miliție și de anchetatori arestaților, probabil în ideea de a răspândi teroarea în rândurile amatorilor de eroism românesc, când cea mai bună metodă e de fapt batjocorirea de către intelectuali a unor astfel de inițiative protestatare.
În cele două săptămâni, la Brașov și în Calea Rahovei la București, s-au practicat până și tehnici de tortură dovedind deplina asimilare a experienței românești staliniste în domeniu, tocmai când Piteștiul părea deplin uitat și atribuit exclusiv consilierilor sovietici, eventual evrei.

La uzină și în oraș s-au organizat mari adunări staliniste de înfierare a nesupușilor, cerându-se până și pedepsirea lor cu moartea. Singură concesie: schimbarea conducerii.
La 3 decembrie 1987 a urmat procesul, de o rapiditate de Canal, tot în uzină, lucrându-se cu un lot de 61 acuzați (8 dintre ei nefiind de la “Steagul Roșu”), încadrați precum minerii din 1977 la ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice.
Pedepsele, de la 6 luni la 3 ani se execută însă “la locul de muncă”, în conformitate cu noile uzanțe, asprite totuși printr-o tehnică represivă combinând deportarea departe de Brașov cu reeducarea acolo prin izolare, amenințări, batjocoriri, maltratări.

Solidaritate românească? Desigur, ca întotdeauna, tinerii au încercat să continue lupta după ce adulții au plecat capul și abia de bombăneau pe la cozi, amintindu-și ce îmbucă partidul.
Duminica următoare, în 22 noiembrie 1987, auzindu-se de patimile arestaților, trei studenți de la Silvicultură, Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban, ies cu o pancartă în fața Complexului Studențesc din strada Memorandului (predestinat nume ardelean!): "Muncitorii arestați nu trebuie să moară!".
Vin civilii, milițienii și ARO-urile cu luptători antitero, câteva zeci de studenți opunându-se arestării celor trei, care ajung totuși la sediul Inspectoratului Județean de Miliție Brașov, unde, anchetați separat, aud gemetele muncitorilor torturați în celule.
Sunt exmatriculați și, ceea ce probabil i-a durut cel mai tare în fund, sunt dați afară și din UTC! În plus, împărtășesc domiciliul forțat cu ceilalți eroi ai revoltei antibolșevice de la Brașov.

Brașovul devine un “muncipiu” rău văzut de partid și de stăpânii nomenclaturiști ai acestuia. Munca ideologică se intensifică, îndeosebi în școli, punându-se vină cadrelor didactice pentru participarea masivă a tineretului brașovean la stricarea unanimității votului pentru kimirsenismul românesc.
Soțiilor li se dau indicații să divorțeze de deportații lor sau măcar să-i urmeze-n exil precum rusoaicele din Tolstoi și Dostoievski pe siberieni!

Reamintire înflăcărată a evenimentelor: Liviu Cornel Babeș (47 de ani), muncitor și pictor, la 2 martie 1989, coboară în flăcări pârtia de schi "Bradul" de la Poiana Brașov. Jos, reușește a agăța de un brad pancarta "Opriți crima! Brașov-Auschwitz!”, din mare fericire în văzul a doi englezi, care vor duce știrea în lume, deci și românilor. Moare două ore mai târziu la Spitalul Județean, in condiții suspecte, care îl fac cumva mai mult decât un Jan Palach, nu sinucigaș ci martir, Securitatea neîngăduind nici măcar familiei să-l mai vadă.

Contribuția brașovenilor la Revoluția din decembrie 1989 este uriașă, este una de antemergători, egalată poate doar de neverosimila renaștere a românismului în Basarabia în același mare an 1989, măreț cum 1848, ale cărui roade le vom culege încă în acest mileniu.

Doina Cornea, brașoveancă prin naștere, cum Ana Blandiana timișoreancă, împreuna cu fiul ei, Leontin Iuhas, va răspândi manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov, de aici trăgându-i-se lungi anchete și o arestare la domiciliu ce va dura până la 21 decembrie 1989.
O reacție remarcabilă de critică deschisă a ceaușismului a avut bătrânul bolșevic Silviu Brucan, care va prefera însă a se pune în slujba originalităților domnului Iliescu, ca adversar tenace al doamnei Cornea, tocmai în acel moment hotărâtor pentru România, când se mai putea alege între o traiectorie europeană ca a ungurilor și una de fostă republică sovietică precum a bulgarilor și a ucrainenilor.

Ecoul internațional al votului brașovean împotriva totalitarismului ceaușist a fost de importanță covârșitoare pentru viitorul românilor: atât Occidentului cât și Kremlinului gorbaciovist le-a devenit limpede că în România SE POATE ceea ce nu se poate nici azi în Coreea de Nord sau în Cuba, merită riscat ceva, așa că marele 16 decembrie timișorean a găsit radioemițătoarele gata să transmită non-stop spre conștiințele noastre.

Oricât de apăsat de Securitate și de oamenii partidului, de represiune și de intensificarea muncii ideologice, Brașovul a fost printre puținele mari orașe care s-au solidarizat la timp cu decisivul proces revoluționar anticomunist declanșat la Timișoara în 16 decembrie 1989.

Bietului nostru intelectual de azi îi cam place uneori să persifleze pe acești eroi, fără vreun folos și oarecum în consens nu numai cu unii dintre bogații factori de putere interni, ci și cu acele forțe externe care îndulcesc până la greață represiunea comunistă din România, precum în “Cartea neagră a comunismului”, 1997, Ed. Robert Laffont, ajungându-se chiar la a se nega de către anumiți americani românilor statutul de victime ale bolșevismului!

Așadar, un gând bun brașovenilor de fiecare 15 noiembrie!



Notă. Două link-uri active cu descrierea evenimentelor de către experți:

15 noiembrie 1987. Brasov (STEJEREL OLARU)
http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2002-11-18&art=259

Revolta muncitorilor din Brasov, 1987 (RUXANDRA CESEREANU)
http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2003-12-02&art=702