Sunt rare momentele in viata cand Dumnezeu te cheama acasa. In satul meu sunt asteptat pentru invrednicirea sufletului. Vin inspre tine Doamne, cu speranta asemeni saracului la moara din sat sa-si macine sufletul, bob cu bob de grau. Poate ca de azi incep sa deosebesc culorile: galben, negru. Cine ma mai scapa de neghina?
Si cand te pornesti spre casa parinteasca amintirile cu umbre si litere lipsa te determina sa fii cel care culca pamantul peste ninsori, te face sa alungi toamna cu picioare de rugina, sa cauti vremea eliberarii porumbeilor. Se pare ca fac parte din specia lupilor singuratici care nu pot trai departe de haita, sau poate traiesc intr-un porumbel, din pui in puii lor, pana la disparitia speciei. Se insereaza deja si realizez ca pe cand in cursul zilei zborul pasarilor nu are nici o tinta, seara ele par sa-si gaseasca intotdeauna o destinatie, un zbor catre ceva anume. Asa se intampla si in amurgul vietii: noptile cu tantari, cu broaste ma cunosc dupa mers ca pe o ruda indepartata. Intunericul are transparenta unei aripi straine sub care nu ne putem ascunde. Stiati ca zborurile tarzii ne linistesc?
Umblam descult, cu talpile sangerande pe cioburi de gand. Ce sa las, ce sa scot din amintiri? Ca o zi de altadata, in satul meu gaseam umbra celui care am fost: jumatate hot de fecioare, jumatate inima de lup. Cocosii se-apucau sa cante. Vroiam sa mai trec in gradina casei pe sub creanga din care picura doar lapte si sa intru in iarba pana la gat, sa pot fi iubit de la capat. Daca sunt doi, nu-ti mai trebuie nimic. Cu pas soptit veneam pe langa sangele zidit in trupul cald de manastire al iubitei. Am promis sa ne inaltam intr-un punct spre o nesfarsita imbratisare, dar cum nu mi-am respectat promisiunea simt ca arterele imi sunt ciuruite la extremitati. Chiar daca in loc de lacrimi plang cu pietre, imi urmaresc fiinta trecand, cu repeziciune, dintr-un fel de a fi in altul. In barbatul-vitraliu intotdeauna se da motiv sangerarii razelor iubirii. Nu mai puteam trai decat la un grad ridicat de febra, pentru ca, prin experiente insulare, invatam prin mine. Cu persoana draga nu te poti intalni decat in trei locuri: la mare, in desert si in casa (in satul natal). La mare pe indragostiti nimic nu-i nemultumeste, spuma stancii se dezbraca printre cupele de izvoare ale sarutului si devin alergatori prin nisipuri, renascuti. Iar desertul ne atrage prin senzatia de pericol si de sete (de iubire). Si daca simtim astfel, pamantul ni se culca cu capul intre flori, iar materia isi striga descompusa numele, fiorul de dincolo de viata. Fiorul ei ma gaseste la tragica Cina cu spatele la lumina si in roua de pe geana cine-mi va privi pestii rataciti!...Si de cate ori curge ploaia din inalt, adun toti nuferii si lacul in coltul ochilor.
Din gradina pasesc in casa parasita. Storurile inmoaie lumina in camera, vinul se scurge pe peretii cu paianjeni, scorpioni din adancuri, soareci peste tot... As da de pomana sufletelor de pe peretii casei. Ma impiedic, ma ridic si stau drept in fata intamplarii care-mi va construi un alt Zid al Plangerii cu vin. Apoi, voi putea renunta la toate. Risc sa pun in pericol intregul, daca sparg oglinda amintirii intoarcerii acasa. Mi s-a asezat sfera desculta in perete, un incomplet veac rasturnat, astfel incat sa nu ma ofilesc incolacit in jurul imaginii mele. In esenta am fost ceea ce am ascuns, dar si ceea ce se afla dincolo de secretele mele. Stanca pe care o-ntalneam la mare acum stiu ca e chiar inima mea. Acolo-i comoara mea secreta! Pentru un cer brutal nu mi-am bagat inima in foc, ci am acoperit-o cu apa, cu vin. Si acum, cocosii noptii acesteia au murit. O lupta cu ingerul,...ce altceva fac eu? Mi se sopteste ca Dumnezeu a riscat si mi-a aparut pentru a parasi ordinea Lui.
Si, totusi, cu ce-am gresit eu oare? Am semnat cu degetul o filosofie primara. As mai dori ca in locul soarelui inzapezit sa-mi ramana luna. Auzindu-ma, vălurită-ntr-o dilemă, luna cugeta-n cadere. Si ma veti gasi sub zapada pregatindu-mi pasii pentru marele drum. De voi reusi macar sa strecor pe rand in oameni chemarea-mi acasa! In spatele casei crestea cimbru, in fata se umpluse de menta, si crampele noptilor de-acum se revarsa-n menta. Focul ce arde peste culmi migreaza-n alte sufletete asteptatoare. Unde-s scorpionii adancului sa ma vada daca mai sunt? Unde-s soarecii ce se-ascundeau in aorta? Cine a luat coala condamnata sa dureze?
Visul se-nchide, imi repliez, in intuneric, mantia stelara. Alte stele inca ard, ma trezesc abrupt...