Fenomenul dreptului reprezintă, așa cum știm, ansamblul regulilor obligatorii de conduită, reguli care consacră drepturi, libertăți și obligații determinate, decurgând din relațiile interumane și a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forța publică.
Dreptul se deschide spre valorile sociale, chintesență a aspirațiilor comunității; promovarea și apărarea lor este vitală pentru ființarea societății civile și a statului de drept. O bună parte a valorilor sociale este consfințită juridic, dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.
Pentru statul autentic democratic, modelarea juridică a relațiilor dintre oameni înseamnă, în ultima instanță, raționalizarea sui-generis a necesității sociale, care devine, în acest mod, o necesitate conștientizată și asumată. Dreptul este o expresie normativă specifică a acestui proces continuu de raportare activă la necesitatea nudă, de cunoaștere și modelare sistematică a contextului istoric și a relațiilor interumane în acord cu interesul general al comunității. Dreptul, prin valorile pe care le promovează, este un mod de umanizare a Ființei istoriei și deci de afirmare a libertății. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de raționalizare juridică a necesității, acele elemente de normativitate în măsură să exprime ontosul socio-uman. Lumea normelor juridice este o ipostază, complementară celorlalte, a existenței umane.
Dreptul derivă din esența omului ca zoon politikon (ființă socială), care iși subsumează natura biopsihică condiției sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea sa dobândește întemeiere axiologică (valorică) și sens constructiv, exprimându-se juridic prin drepturi, libertăți și obligații.
Cunoașterea normelor de drept și, pe un plan mai cuprinzător, a fenomenului juridic este și trebuie să fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalității juridice în conștiința insului, apropierea ei pur gnoseologică; poți astfel cunoaște dreptul și totuși să infăptuiești nondreptul! Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoașterea autentică a dreptului este aceea care se continuă organic în acțiunea pozitivă de realizare a normativității juridice. A cunoaște legea înseamnă a acționa în conformitate cu ea, iar asumarea conștientă a legii, în genere a normei juridice, reprezintă momentul subiectual, corolar al împlinirii omului ca ființă conștientă și, pe această bază, ca ființă liberă.
Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspiră în ceasul de față națiunea noastră, abordarea sistematică a dreptului, cunoașterea sa științifică, în măsură să stabilească condițiile care impun transformarea lui obiectivă, să determine direcțiile evoluției sale în economia de piață, pentru formarea statului de drept și asigurarea drepturilor și libertăților civice.
Raportarea omului la realitate are un caracter reflectoriu, conștientizant. Cunoașterea este o dimensiune specific umană, iar adevărul – o valoare definitorie pentru homo sapiens.
Circumscrierea obiectivului unei știinte reclamă, întâi de toate, fixarea sferei fenomenelor cercetate, apoi a unghiului de investigare și a nivelului de generalizare științifică la care operează studierea fenomenelor date. Pe această bază se poate elucida locul pe care știința în cauză îl ocupă în sistemul științelor și diferența ei specifică în raport cu alte științe, filosofia dreptului fiind caracterizată prin modalitatea filosofică de cunoaștere a dreptului, adică sub aspectul său universal, al determinațiilor sale general-umane și esențial-valorice. Demersul filosofiei induce orizontul “a ceea ce trebuie să fie”, al imperativului, adevărul filosofic fiind, eminamente, valorizator, reținând dimensiunea axiologică, nu fenomenologică a existenței.
Filosofia dreptului este o știință socială, deoarece studiază un fenomen eminamente social: dreptul și, pe un plan universal, fenomenul juridic în ansamblul lui. În felul acesta ea se alătură altor științe despre societate, precum sociologia, istoria, politologia, etc., împreună cu care descifrează conținutul specific al socialului în raport cu naturalul și spiritualul, contribuind astfel, cu mijloace și argumente proprii, la conturarea unei ontologii sociale aparte.
Respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigențe abstracte. Ea se legitimează în cerințele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de respect al valorilor, de existență și creație nestânjenite de fapte antisociale, care afectează relațiile interumane și viața socială. Fără doar și poate, libertatea presupune respectarea stării de ordine prin lege. Iar starea de ordine în desfășurarea raporturilor sociale, rezultată din atitudinea de respectare a legilor, se mai numește legalitate. Ea se definește ca un principiu fundamental de drept în baza căruia orice subiect de drept trebuie să respecte și să aplice legile și celelalte acte normative ori individuale.
Legalitatea este o îndatorire fundamentală de natură constituțională, care privește persoanele fizice și juridice, modul de organizare și desfășurare a activității de stat.
Cetățeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară de ceea ce este interzis prin lege; autoritatea de stat poate desfășura numai acele activități stabilite de lege ca atribuție.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerință care decurge din lege, iar pe de alta, o stare care rezultă din respectarea ei. Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori încălcarea legalității, dar nu de respectarea legalității: legalitatea înseamnă tocmai respectarea legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotărâri, instrucțiuni ș.a.m.d.) sau individual (contracte, hotărâri judecătorești etc.).
Legalitatea se corelează cu ordinea de drept. Ordinea juridică sau ordinea de drept este o componentă a ordinii sociale și constituie acel mod de desfășurare a vieții sociale care este în conformitate cu normele de drept. Crearea și manifestarea ordinii de drept depind de realizarea principiilor legalității. Astfel, ordinea de drept ce reglează cadrul de manifestare al filosofiei juridice este starea de realizare a normelor juridice. Legalitatea implică ierarhie în actele normative, unitate și unicitate, oportunitate și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.