Mi-e târziu si incerc sa ghicesc ce anume vreau, cum e sa stai cu tine insuti, dupa care ma straduiesc sa fiu pe masura asteptarilor mintii mele. Cine poate trage-n contratimp cu impulsul meu de timp? Daca ma mai misc, raman tota viata cu dureri de cap. Cum nu mai pot supravietui asa, simt ca mi-a venit vremea reflectarii in Celalalt. Daca acest mod de reflectare dispare, institutia bisericii va fi degeaba puternica. Ignoranta fata de mine insumi si fata de biserica a fost radacina durerii, iar imboldul de a ma regasi e radacina dorintei. In loc de negru uniform, cer putin de negru cenusiu.
Lumea se va sfarsi cand dispare poteca dintre un vecin si celalalt. Acum vad altfel chipurile ce-mi intrau sub piele ca niste ace de frig, lumea plina de gauri, de nonsens, de fisuri prin care mintea mea cobora, se strecura subtil. Am invatat ca viata-i o succesiune de vieti. Intr-o dragoste adevarata sufletul acopera trupul, avea dreptate Nietsche. Sufletul are comportament mareic. Mareea ne spune ca dincolo de nori se afla un astru care atrage apele; nu se poate sa-mi freamate mareea sufletului spre un cer gol. Si cum sa ajung complet pentru totdeauna? Cred ca nu este nimic care sa nu poata fi realizat prin pregatire.
Viata mi-a fost mereu in cautare de noi expresii. Pe sub talpi, eram cel topit. Ploaia scanteia in copaci. Si dupa ploaie se ridica o ceata rosie. Luna era totul! Lumina ei cauza culoarea cetii, dar ea nici nu o consola, nici nu era responsabila pentru ceata. Doar facea posibila starea mea interioara; asta-i tot. Ca un cersetor ce-ngana psalmii cand se revarsa luna, cercetam indeaproape procesul trairii, si gaseam cruzime pretutindeni. Da, ceata se hraneste cu viata, pentru ca in orice parte mi-as intinde mainile in ceata, plutesc in stralucirea lui Dumnezeu. Am fost prins în lupte interioare, m-am consumat într-un dramatism intim numai din motivul ca inima mea a fost ranita de la inceput de o sageata care venea din infinit. Dincolo de privire plangeau ingerii flamanzi, se juca cerul si sagetile cu ciutele. Stateam pe marginile boltii cu privirea in maini. Luam cu imprumut privirea naratorului, in lectura propriei mele vieti. Degeaba...duceam lipsa de declic!...Am reusit sa vad numai dara de grasime a lumanarilor ce razbateau spre doborata-mi cruce si mi-am fost de-ajuns.
Acum, mi-e dor de mine ca de Celalalt. Imi pare ca imi traiesc viata pe masura ce-o uit si cresc concomitent in amestec cu fulgerul care mi-a cazut la picioare. Mi se construiesc leagane drept cuiburi in Pomul Dintai, si nu mi se-ngroapa-n lut samanta. De fapt, nimeni nu ma va cunoaste asa cum sunt. Par un banatean sobru si ursuz. In realitate, sunt un romantic vulnerabil, introvertit, inclinat sa-si viseze viata, in loc sa o traiasca. Nu sunt sigur ca ma cunosc pe mine insumi, pentru ca iubesc ceata si razele de luna, sau poate pentru ca soarele imi blegeste prospetimea. Prea devreme ticaitul ceasului dinauntru se va suprapune peste ticaitul ceasului din afara...
Si iata cum ma pierd in detalii: am venit pe lume sa caut dragostea si m-am zbatut in van plutind la joasa inaltime!...Pentru toate mi-e tarziu.