"Scrisoare catre intelectual" (13)
A scrie…
A scrie doar așa, de dragul de a-ți vedea cuvintele defilând pe ecran, semne negre pe un zid pixelat de culoare albă. A scrie cu plăcerea pe care ți-o dă orice monolog ținut în fața oglinzii, căci ce altceva este monitorul computerului.
Oglindă care îți reflectă forma ideilor, fereastră către o realitate iluzorie perfectă, poartă de evadare către iluzia eroului din jocurile “first person”, modalitate de înstrăinare prin care devii un simplu actant prin intermediul degetelor cu care introduci informația, toate acestea și multe altele grupându-se și organizându-se sub un singur imperativ: eficiența.
Nimic nu este mai eficient decât un computer, instrument de lucru și în același timp interlocutor agreabil, oglindă a unui Sine colectiv și spațiu de proiecție a imaginației individuale, unealtă în fața căreia îți poți petrece cu ușurință timpul liber, chintesență a tehnologiei prezentului și, totodată, anticipare a unui viitor imprevizibil.
Cuvintele curg unele după altele, alunecă din vârful degetelor prelingându-se prin taste, devin impulsuri electrice, simpli biți vehiculați prin memoria unei mașinării care nu poate greși, găsindu-și încetul cu încetul drum către oglinda ecranului, întrupându-se în forme abstracte, sugestii ale unui regn electronic, toată această procesualitate fiind o replică microcosmică a Genezei, căci, înainte de toate, a fost Cuvântul.
Alunecând prin labirintul electronic, căutându-se unele pe altele până la dobândirea formei finale, cuvintele transformă ideile și conceptele din mintea ta
în simple semne pe un display, semne a căror înstrăinare este deja un fapt, căci tu nu scrii pentru tine, ci pentru ceilalți, cu scopul de a le releva o certitudine personală pe care tu o socotești un adevăr general.
Dorința ta (termenul mai potrivit ar fi cel de obsesie) este de a le demonstra celorlalți că modul tău de a privi lucrurile este cel mai pertinent, iar teza pe care o demonstrezi este o analiză perfectă a unei realități imperfecte, lucru pe care reușești să-l pui în evidență atât de bine încât restul nu mai contează.
Și atunci scrii în continuare…
Ceea ce ar trebui să te deranjeze este însă pierderea Cuvântului, rătăcit în hățișul procesualității triumfătoare, reziduu al unei civilizații în care nu mai există obsesia formelor finite. Ascuns printre formele culturii vizuale triumfătore, aflate într-o continuă degradare valorică, mutilat de indiferența
noastră depreciativă, Cuvântul se refugiază în monologuri sterpe, în CUVINTE MARI care vorbesc despre lucruri mici și în tot atâtea forme aflate la limita efemerului.
Despărțirea de Cuvânt, în loc să te îngrijoreze, te lasă indiferent, te face să sesizezi cu greutate capcanele pe care ți le întinde superficialitatea unei culturi de consum al cărei prizonier ai devenit fără să-ți dai seama, te împinge în fascinanta lume a prezentului continuu, fără trecut și viitor. Chiar dacă ți se pare că imaginile pe care le vezi sunt reale, acestea nu sunt decât niște simple plăsmuiri care au drept scop aservirea dorințelor tale și transformarea ta într-un simplu reper angrenat în cursa consumismului material și imaginar.
Reacțiile tale în fața bunurilor materiale sau culturale au devenit simple reflexe condiționate, induse prin intermediul unei mass media aservită eficienței, ale cărei rețete și modele sunt atât de previzibile încât deseori, în momentele din ce în ce mai rare de introspecție, sesizezi cu ușurință caracterul lor precar.
Forme aflate într-o continuă descompunere, imagini perisabile, dar cu adresă precisă, cuvinte puse în structuri seducătoare, sentimente individuale transformate în drame prezentate ca exemplare pentru condiția umană, modele individuale și comportamentale inexistente în realitate, toate acestea cad peste tine prin intermediul ecranului tv, transformându-te din individ în public, public ale cărui reacții afective și participative sunt rezultatul unei abile manipulări.
Deseori, dacă nu în majoritatea cazurilor, ți se spune că ești liber să alegi, că tot ceea ce te înconjoară este făcut numai pentru tine, dar nimeni nu îți spune că ești un individ redus la câteva tipuri comportamentale și psihologice de către instituțiile abilitate, simplă masă de manevră pe tabla unui joc căruia nimeni nu îi știe toate regulile.
Și atunci scrii în continuare…
Ar trebui să te încurajeze faptul că nu ești singurul căruia i se întâmplă așa ceva, că realitatea nu îți aparține în exclusivitate, ci o împarți cu Ceilalți,
victime ale aceluiași atotputernic sistem de creare a iluziilor. Dar, din păcate, sentimentul pe care îl ai, în momentele tale de introspecție, este cel al minimalizării individualității tale, situație care-ți dă, în mod paradoxal, o senzație de confort pe care cu greu poți să o explici. Deși nu realizezi asta, întro
lume în care mare parte din tehnologii sunt orientate către producerea iluziei, confortul poate fi considerat ca fiind o senzație comandată, modalitate de a sugera că lumea în care trăim, deși este imperfectă, este totuși “cea mai bună dintre lumi”, așa cum afirma cândva o personalitate culturală al cărei nume îmi scapă.
A scrie doar de dragul de a scrie. Ce poate fi mai frumos decât acest dialog în care te dedublezi încercând senzația de a te privi din afară, dar și din interior, reducându-te la simple cuvinte care se vor a fi tot atâtea reprezentări pe care le ai despre realitatea în care trăiești.
Doar că, într-un târziu, realizezi că de fapt tot demersul tău nu este altceva decât o încercare de a te transforma tu însuți într-o formă semnificativă a realității, modalitate de anulare a spaimei de a te simți depășit de fenomene, propriul tău “bilet către nemurire”. Și atunci, îți dai seama că tot ceea ce faci nu este altceva decât o încercare de a interveni în procesualitatea lumii în care trăiești; scopul tău nedeclarat fiind acela de a introduce un element de
incertitudine într-un sistem integrat, a cărui funcționalitate îți scapă.
Și într-un final, ca oricare dintre noi, simți nevoia de a-ți motiva demersul, de a-l legitima prin inventarea unei explicații prin care atitudinea și concepțiile tale să poată fi plasate în contextul amplu în care evoluezi. Asta nu înseamnă că ești
numai o victimă a conformismului care stă la baza funcționării sistemului – tu însuți ești o parte mai mult sau mai puțin semnificativă a acestuia – ci în primul rând, ești o victimă a formelor de comunicare, iar singura cale de a te semnifica este transformarea Sinelui în reper cultural; cu alte cuvinte, renunțarea la individualitate în favoarea iluziei universalității.
Și atunci, îți dai seama că orice ai face nu ești decât un prizonier al iluziilor Celorlalți.
Ascunși în spatele altor Cuvinte, care nu îți aparțin, dar pe care le vehiculezi cu ușurință, camuflați în idei și concepte pe care le combați sau susții, reduși la simplul stadiu de nume propriu, ceilalți sunt o prezență care transpare în tot ceea ce scrii tu. Fie că vrei sau nu, te raportezi la ei, te referi la ei, te reduci la ei, tot demersul tău cultural nefiind altceva decât o încercare de a te plasa într-un
curent cultural specific, într-o modalitate de gândire conformă. Fără să-ți dai seama, te limitezi la un model cultural sau altul, te autorevendici ca adept inițiat al unui anume curent în gândirea universală, te definești raportându-te la modelele culturale anterioare.
Și atunci scrii în continuare…