Noapte. Intuneric peste tot chiar si in inima mea… Privesc cerul. Vad multe stele,insa pe cerul inimii mele nu pot spune ca am vazut vreo stea. Toate s-au stins, caci regina stelelor s-a stins. Acum tind sa cred ca a fost doar o stea cazatoare care m-a orbit cu frumusetea ei si apoi, la fel de repede cum a aparut, a si disparut. Dar intunericul care a ramas in urma ei e dezarmant.
Intr-un astfel de intuneric am adormit. Cand dormi, sufletul se ridica si pluteste linistit printre stele, se joaca cu cometele si se scalda in aurul curat din praful stelar. Apoi catre zi se intoarce si daca ai incredere in el iti amintesti dimineata tot ceea ce a vazut. Eu astept dimineata nerabdator, dar de fiecare data e la fel. Nu-mi aduc aminte nimic din frumusetile pe care le-a vazut sufletul meu. Dar oare mai merit ? Oare nu l-am neglijat pana acum intr-atat incat nici nu mai sper sa pot sa vorbesc cu el ? Poate ca e bolnav, poate…cine stie ?
Acum tot ceea ce imi ramane de facut este sa astept. In noapte privesc cerul instelat. Doar aceste sclipiri misterioase imi fura gandul si-l poarta pe Calea Lactee. Macar tu, gandule sa poti face toti acei pasi pe care eu am vrut sa-i fac. Acum nu mai conteaza, stiu ca e irealizabil. Si cand te gandesti ca eram in stare sa dau totul. E bine ca m-am oprit aici pe marginea prapastiei. Intrebarea e : sunt pe marginea din afara sau abia ma tin ca sa nu cad din nou ? Doar sufletul meu stie…
Zorile se revarsa peste oras. Acum,pentru prima oara il privesc cu alti ochii. Privesc oamenii, sunt atat de distrasi de cotidian incat nu ar putea remarca ca cineva de langa ei sufera. Prins de graba zilnica am si uitat de sufletul meu… din nou.