Comunismul a fost o iluzie. Pe care, din păcate a trebuit să o trăim. Suntem obligați să trăim istoria, așa cum este ea. Am fi dorit altceva- este firesc; fiecare își dorește o viață mai bună. Pentru că fiecare, în sinea lui, este o valoare.
Comunismul s-a menținut prin totalitarismul său. Acest lucru a fost și motorul dezvoltării sale-atât cât a fost posibil.Un banc din anii 50 spunea că atunci când trenul s-a oprit în Siberia, Stalin a împușcat conducătorul acestuia- Hrușciov a reabilitat conducătorul și i-a pus pe membrii CC ai PCUS să facă puf, puf ca să pară că trenul merge mai departe.
Din păcate, stânga radicală nu s-a putut menține decât prin totalitarism- această lecție a istoriei învățată de bolșevici de la Comuna din Paris s-a dovedit a fi , din păcate, adevărată și în secolul XX acolo unde guverne democratice de stânga, care nu au vrut să folosească violența ca să se mențină la putere (începând cu Arbenz, în Guatemala și terminând cu Allende în Chile) au fost răsturnate cu forță militară.Greșeala „strategică” a comunismului, și totodată și forța sa- a fost această violență. Ea nu este unică; la stânga comuniștilor, anarhiștii sunt mult mai radicali- dar despre asta, altă dată.
Neînțelegerea valorii individuale a fost principala greșeală a comunismului-greșeala "tactică". Funcționând doar ca un regim totalitar nu a înțeles necesitatea individualismului- și a dezvoltării diferențiate a indivizilor, în funcție de capacitățile proprii. De aici și stagnarea teribilă la care am ajuns-plecând de la un „avânt” economic relativ- din anii 50. Atunci când meritele nimănui (în afară de El și Ea) nu erau recunoscute, atunci când „scânteile” individuale, fie că erau pe plan economic sau spiritual –erau reprimate- era normal ca să se întâmple ce s-a întâmplat.
Comunismul a încercat să „sară” peste etape, peste capitalismul „sălbatic” din a doua jumătate a secolului XIX, direct, spre societatea postindustrială, acolo unde fiecare avea să primească după nevoi. Acest lucru era imposibil-nici resursele umane și nici cele economice nu o permiteau. O masă amorfă, cenușie, fără chip- acolo unde existau odinioară individualități. Este evident că nimeni nu-și poate dori acest lucru.