MG:

Pentru ca am, in sfarsit, doua materiale importante in fata -volumul tau,
Destin (-publicat anul trecut desi a fost scris acum 20 de ani!) si o
lucrare mai speciala, Outer-Art -despre care trebuie neaparat sa vorbim mai
incolo- putem incepe interviul cu tine. Te invit, pentru inceput, sa faci o
scurta prezentare a "inventiilor" tale de pana acum.: paradoxismul,
out-arta, etc. Ai putea sa incadrezi aceste directii propuse intr-o anumita
ordine a curentelor de avangarda? In anii ‘80, cand inflorea postmodernismul,
ai pus bazele unei miscari de avangarda numite Paradoxism. In deschiderea
volumului tau de arta experimentala se afla un interesant manifest intitulat
"Ultra-modernism?". Ce este cu acest semn de intrebare? In finalul
manifestului spuneai: " Let's revolt against "classicized" art, and fight
for a New Art World Order! " Judecand dupa maniera ludica-dementiala in care
se desfasoara, in acest album, intregul tau discurs (out)artistic, ma
intreb, pe buna dreptate, daca nu propui, mai degraba, o "noua dezordine" in
lumea artelor!


FS:

To i care propuneau un stil nou provocau o aparent nou dezordine. Vezi cubiștii, futuriștii, minimaliștii, suprematiștii (Malevich), constructiviștii (Kupka, Gabo, Rodchenko), deconstructiviștii (în arhitectur ), barochiștii, orphiștii, populiștii, Arta Op(tic ) (Vasarely), Pop Art și asambliștii (Andy Warhol, Wayne Thiebaud, Roy Lichtenstein), conceptualiștii, abstrac ioniștii. Chiar și incerc ri mai pu in cunoscute precum, de pild , rayonismul (Larionov, Goncharova), bazat numai pe raze liniare de lumin în pictur , a trezit interesul unui Kandinski.
Îmi plac experimentele, sunt înnebunit dup ele; iar, de aici, se ajunge la debalansare, și iar la un echilibru în dezechilibru. Nimic nu poate r mâne static.

Nu toate experimentele sunt fortate. Unele par initial. Nu poti reusi de la prima incercare: nici in arta, nici in stiinta.
Thomas Edison a facut 1750 (!) de experimente nereusite ,privind arderea filamentului in vid, pana sa descopere [descoperirea = experiment reusit]...
Nu numai cand chestiunea nu merge se cauta solutii diferite, ci si cand lumea s-a plictisit/saturat de ea. Vrea sa mai manance si alta mancare de peste!
Ce-ar fi daca nu s-ar mai scrie poezie deloc, fiindca pe Eminescu nimeni nu-l poate ajunge? Si sa citim toata ziua doar versurile sale.
Joyce nu este singurul experimentalist clasicizat (la vremea lui a fost, in fond, destul de blamat, repugnat: descria niste fapte scabroase la care multe doamne influente, din societatea inalta, strambau din nas... De pilda, pe doua pagini detalia ce facea un personaj central la veceu: cum se umplea de mirosuri pestilentiale, etc. Iata si-un citat joyce-ian, din memorie: "Intr-un sant, cu spatele putin aplecat in fata, o femeie urineaza ca o vaca.").
Cei cu teatrul absurd (Ionesco, Beckett, Adamov) de asemenea. Arrabal (cu teatrul cruzimii: taia gaste adevarate pe scena!). Nu mai m-apuc sa-i listez pe toti...

Am admirat mișc rile de crea ie, și le-am citit regulile: nu pentru a le urma, ci a le înc lca. Precum Chaim Soutine, peintre maudit, între cele dou r zboaie, de la cole de Paris, își distrugea periodic pânzele, îmi p strez eu nepicturile. Pictura involuntar m preocup , fiindc arta voit (cu tendin sau f r ) e artificial , nesincer , nespontan . Orice art este un artificiu (David Graham). Trebuie s te surprinzi pe tine însu i dac vrei s fii poet (Robert Frost).
Am și experimente replic la Yves Klein, ori anti-compozi ii la De Kooning ori Pollock (abstract-expresioniști), ale c ror picturi sunt totuși perceptibile în unit i repetitive.
Vezi, evitarea oric rei forme de art , pentru a da naștere out-artei: s pictezi cât mai… imposibil cu putin !

Domnule, prin anii ’80, la rubrica debutantului, în “Luceaf rul”, sus inut de Geo Dumitrescu, la care m scremeam și eu s public, a ap rut la sfârșitul unui an o selec ie din cele mai proaste poezii primite de Geo de la încep tori – evident nemen ionând autorii. V dau cuvântul meu, citeam aceste scrieri intr-o ber rie, cu al i prieteni scriitori, și râdeam cu lacrimi, și to i care eram de fa ne doream s avem o întreag astfel de antologie, pe care am fi cump rat-o cu drag inim - în compara ie cu versurile rigide ce se publicau in toate revistele, unde diverșii poe i c utau s epateze în fel și chip.
Ce se întâmpla cu acești novici: ei nu ascultau de nici o regul , nu se sfiau s -și dea pe fa p surile, nu erau ‘contamina i’ de influen e și modele, erau de-o sinceritate uimitoare! În final am considerat c acelea fuseser cele mai bune crea ii din revist . Un paradox adev rat!
Și previziunea-mi s-a adeverit cumva în ceea ce se cheam ast zi Junk Sculpture (sculptur din gunoaie, mai mult asamblare din deșeuri).
Ei, bine, acest mod de cum nu se scrie a devenit ca o emblem a paradoxismului, ulterior extins la modul cum nu se picteaz , cum nu se deseneaz , cum nu se sculpteaz , pân la modul cum nu se joac teatru, ori cum nu se cânt pe scen - mai exact: totul pe dos. Uite-așa am scris “NonRoman”, “NonTeatru”, “NonPoeme”, “Scrieri defecte”. M -ntreba i cum se deosebește de dadaism? Foarte simplu: dadaismul nu avea un în eles (sco i cuvinte din p l rie și formezi propozi ii), pe când paradoxismul înseamn s interpretezi în sens invers, s iei lucrurile în contradictoriu, deci un în eles în r sp r.
O surpriz pentru voi va fi numitu-mi volum “Dedications” (2000), apropo de cartea-obiect de care pomeneai, Mugur. Iar, dac v trimit “NonPoems”(1990), nu știi dac -i volum de literatur ori de art - poate o s m l muri i voi și pe mine.

A i v zut cum studiaz lingviștii etimologia unor cuvinte românești? Dup c r i vechi latine, de “îndreptare” a limbii latine vorbite pe teritoriul Daciei, in care se scria: nu se zice așa…, ci așa… - numai c tocmai acea latin incorect gramatical de atunci a devenit româna corect de acum!

Da, paradoxismul s-a dezvoltat in perioada postmodernist a anilor 1980, deși nu am avut leg turi cu nici unul dintre ei, chiar m-am ferit de-a m ‘înregimenta’ lor, deși am citit c r ile multora.
Privind paradoxismul: mi-a pl cut s nu ascult de “indica ii pre ioase” ale vreunui critic, ci s scriu cumva pe dos, în contra-timp. Ca avangard se încadreaz in linia dadaism, lettrism (cu un lettrist francez, Fran ois Lemaître, am fost in coresponden ), teatrul absurd (Ionesco – când predam în Maroc, ca profesor cooperant, am primit câteva epistole de la dramaturg, apreciindu-mi volumul “Le sens du non-sens” care demonta clișeele franceze de la figurat la propriu!; Beckett, Adamov).

Am mai specificat ce fac eu in crea ia artistic : imi place arta pentru ca n-am talent la pictat si desenat; vreau sa creez cat mai urat, cat mai contra gustului comun, neslefuit, nasol/rasol, fara gust; am folosit si "arta gasita" - luata din natura în stare nealterat , precum Robert Doisneau, francezul fotograf c lcând pe urmele lui Dubuffet, care afirmase c senza ionalul se afl în banal!

Prozatoarea Delia Oprea a vizitat o expozitie, "Les champs de la sculpture", la doi pași de Champs-Elysees, în Paris, unde o sculptori , Niki de Saint Phalle, a expus niste papusi de 6 metri, intens colorate (rosu, abastru, galben, alb), gonflabile pe care le numeste invariabil "Nana" (tipa, destul de golaneste spus).
Niki a declarat: "La inceput publicul le-a gasit insultatoare pentru femei, dar nu asta am vrut. A fost, pentru mine, un mijloc de a imi umfla feminitatea si libertatea, care au fost reprimate atatia ani."

Mi-au placut o serie de formulari in contra-timp, in raspar, ale lui Stefan Balan. Cate-o metafora scurta, antitetica, din asta, in cateva linii spune mai mult decat o pagina intreaga de explicatii.

Discutam odat cu Jack Crowl, prof la UNM la un program de “creative writing”, program care te-nva cum s scrii, Departamentul de Litere si Arta, care m-a invitat, cand venisem, in primele luni, sa vorbesc despre avangarde in Europa, de sorginte romaneasca: dadaism, lettrism, teatrul absurd, paradoxism.
I-am zis: Jack, daca eu urmez cursul tau, o fac pentru a scrie exact pe dos de cum ne inveti! Scrisul trebuie sa-l ai in sange.
Ce m-atrage la universitatile americane: este ca poti sa propui tu un curs specific, neinclus in vreun program, creat in intregime de tine, pe un subiect care doresti, cu bibliografia care o crezi de cuviinta - vreau sa spun: independenta academica deplina. Si, daca ai studenti: bine, daca nu, se anuleaza cursul.
In Romania, cel putin acum vreo 20 de ani, nu exista asa ceva.
Americanii le numesc "honor course". Si Jack mi-a dat ideea, la o sticla de bere intr-un restaurant, sa propun un curs de "literatura matematica" (trebuia sa aleg un titlu mai precis), implicand si calculatoarele in creatie, cuprinzand experimente si curiozitati literare; ba chiar, aplicare a literaturii in... matematica… ha, ha, ha!

Stilul fara stil, de pild , este si acesta un stil. De multe ori negand, mai mult afirmi: in sensul ca trezesti curiozitatea si interesul pentru cei negati/blamati.

Mircea m-a-njurat în fa pentru avangarda mea, de-mi venea s -i dau un pumn s sparg computerul care se interpunea între noi. E bine când te sup r cineva, te enerveaz , atunci sar scântei. Trebuie s fii provocat în crea ie. Din testamentul lui Petru Cel Mare am aflat c trebuie s fii mereu în stare de r zboi, desigur m refer la cel spiritual, aplicat la cazul nostru când ne urâm cu voioșie, reciproc, altfel nervul piere.
Prietenia în art diminueaz exigen a și lenevește crea ia – deci apreciez duritatea voastr la adresa mea. Mai bine c -mi sunte i dușmani, dar m -ntreb dac mai trebuia s pierd vremea cu interviul! Oricum, voi o s m scoate i tot r u… Și, mul umesc lui Dumnezeu, am destui inamici (pot s mai dau și altora – de pild vou - no, thank you! îmi r spunde i, și-apoi v asalta i la mine), care m in treaz permanent sub invective, b gat în priz , și-asta e stimulativ.
Dar, s-amintim și proverbul: Ferește-m , Doamne, de prieteni, c de dușmani m feresc singur!
Cu cât sunt mai contradictoriu, cu atât devin mai paradoxist. Grigurcu afirma c un scriitor controversat este mai interesant decât unul plat. E mai bine s te-njure lumea, decât s te ignore: înseamn c ideile tale îi râcâie, îi deranjeaz . Cei originari sunt detestati la inceput. “Daca lumea te lauda si cultiva, inseamna ca mergi pe carari tocite” (Sandberg). A i citit despre filozofia din , a tribului american Navajo, privind via a?

Pot cita, dupa Mircea uglea, pe Jean Baudrillard ca: nu mai exista contradictie...
Mai mult, se manifesta, in prezent, o tendinta spre transdisciplinaritate - vezi si centrul respectiv de la Paris, condus de B. Nicolescu. Interdisciplinaritatea este in floare. Vezi domeniile create: bio-fizica, bio-chimie, fizica matematica, psiho-dramaturgie, terapie literara, terapie artistica, etc.
Cu alte cuvinte: orice asociere dintre un domeniu X si altul Y (si cu cat Y e mai antinomic, cu atat mai atractiva asocierea!... paradoxal, nu-i asa?), deci nu mai mira pe nimeni amalgamurile de orice natura. Il citez si pe infaimosul Marx: extremele se ating (comunismul si fascismul, arta si stiinta, etc.). Si-atunci, ce sa mai vorbim despre geometrie si naratiune? care nu-s chiar diametral opuse!

Tot in logica moderna exista si notiunea de "multime paraconsistenta", adica: o multime care are puncte comune cu exteriorul (complementul) ei. [Pare curios si neverosimil, mai ales pentru logica clasica, dar: totul e posibil, chiar si imposibilul!] .
Apoi, "multime dialethista" {nu cunosc traducerea romaneasca a celui de-al doilea cuvant, probabil nici nu e}: o multime egala cu... exteriorul (complementul) ei! Veti zice, probabil, ca-i absurd? {Dintr-un punct de vedere: da, dintr-altul, nu.}
Bineinteles ca traditionalistii (in stiinta, in arta, in litere) nu vor accepta. Rezistenta la nou este scontata.

In cadrul postmodernismului rus (1980-90), Mark Lipovetki surprinde antiteze semantice (personal-impersonal, memorie-uitare, simulacru-realitate, fragmentaritate-unitate) - el le numeste "paralogice" [dar sunt, in fond, paradoxisme curate].
Haosul si cosmosul s-au îmbinat la Joyce, de pild , în "haosmos" [chaos+cosmos=chaosmos] - si revin la acea mixtura din articolu-mi cu geometriile neeuclidiene. Vreau sa zic: haosul si armoniosul coexista - nici nu se putea altfel. Exista omogenitate in cadrul acestor combinatii polistratificate (chiar si intre geometrie si naratiune), dar si o heterogenitate in cadrul omogenitatii.

Si, tot fiindca intr-un alt e-mail (despre avangarde) eram criticat deoarece aminteam despre "uratirea frumosului" prin paradoxism, hai sa dau un exemplu descoperit recent din postmodernismul rus: poetica lui Ilia Kabakov se bazeaza pe gunoi.
Da, ati citit corect, "gunoi" - fiindca acesta reprezinta moartea;
da, fiindca acesta reprezinta viata: este rezultatul si dovada existentei noastre...Pardoxismul face interpretari pe dos (etimologic vorbind).

"Poeziile matematice" folosesc concepte matematice in creatia lirica: algoritmi (unii facuti pe calculator), paradoxuri (vezi: "Distihuri paradoxiste", 1998), tautologii, dualisme (din logica formala), descompunerea cliseelor lingvistice, in-calchierea expresiilor, etc.

Poetul spaniol Miguel de Asén folosește un generator de “sonete aleatorii”, dup cum m-anun informaticianul Adrian Rezuș, care-i un program MS-DOS. Referitor la procedeele automatice de creatie pe calculator: am cumparat odata un astfel de soft, care avea o baza de date cu versuri in englez , combinate aleatoriu: niciodata nu-ti iesea acelasi poem [chiar pe computer, folosind aceleasi comenzi si date de intrare (inputs)]! Ideea era simplista: fiecare vers, fiind unitar semantic (inteles de sine statator, sintax clasic : subiect-predicat-complement, etc.), se puteau extrage oricum versurile [bineinteles fara rima si ritm], deoarece nu ieseau absurditati la nivel de întreg. Era o programare liniara, dar ar trebui sa facem ceva neliniar. Baza de date sa fie formata din sintagme, metafore, ori numai notiuni obsesive. Sau mai mult, precum cei din inteligenta artificiala: sa facem programare evolutiv , cu operatori dinamici: un program invata de la altul, sau (cum e mai simplu in prezent) invata din propria-i experienta; adica perfectionezi poemul, pe calculator, de la o faza la alta.

Sau un roman cu filele detasabile, ar tând ca un joc de c r i: se puteau amesteca oricum, si obtine un nou roman (dac nu- i pl cea vreo versiune).

In teatru am efectuat permutari (algebrice) de scene (dar in cadrul aceluiași act) – combinatoric finit , dand nastere la un miliard de miliarde de piese de teatru: piesa se numeste "O lume intoarsa pe dos".
Utilizarea matematicii in creatia artistica - studii despre aceste procedee a facut Solomon Marcus (Lingvistica matematica, Poetica matematica).
La un congres MAA, JoAnne Growney a condus o sectie de "poezii matematice", si-atunci ne-am cunoscut; recent J. G. a publicat o recenzie despre Antologia Paradoxista II in revista (atentie la titlu): "Humanistics Mathematics Network" (California).
Dar si invers: lirica in mate (nu strict, rigid stiintific), intr-un articol in “Mixed Non-Euclidean Geometries”...
Este insa un articol scris sub forma poetica, interogativa, pornind de la o remarca simpla: de combinare a geometriile existente: Riemann si Lobacevsky-Bolyai (neeuclideene) cu Euclid (contrazicand axiomele lui Hilbert). Idee care ma batea de pe cand eram elev la Craiova si Rm. Valcea...
Deoarece haosul are poetica si farmecul lui...

Notiunea se poate generaliza la "poezii stiintifice" (imprumutand procedee si din alte domenii: fizica, chimie, etc.), desi pare bizar!
Chiar Camil Petrescu afirma ca literatura se extinde prin procedee din afara.

[De pilda, studiindu-se creatia lui Marin Sorescu s-au descoperit anumite patterne; si-atunci, cu ajutorul unui computer, a unor algoritmi, se putea crea in stilul sau, folosind ca baza-de-date lexicul sau: in speta temele-i obsesive. Desigur, nu la pastisare ma refeream, ci la importanta descoperirii si procedeului in sine.]

In teatru s-au efectuat permutari (algebrice) de scene, dand nastere de miliarde de piese de teatru ("O lume intoarsa pe dos"). Vezi si experimentele grupului francez Oulipo [Raymond Queneau: "O suta de mii de poeme", Jacques Perec: "Disparitia" (roman in care nu se folosea deloc litera "e", cea mai frecventa din limba franceza, iar criticii care au recenzat cartea... nici n-au observat 'disparitia' acestei litere!), Francois Le Lionnais, etc.].

Ce e drept, am avut un destin cam sucit. Parintii, tarani, m-au dat la un liceu umanist (desi ma remarcasem pe la olimpiadele de matematica) - ziceau ca sa devin macar invatator, sa am o meserie, fiindca e usor si am mult timp lliber. Plecam dintr-un sat la scoala in oras (Craiova - in care m-am simtit mizerabil, si pe care-l urasc... mi-a intunecat adolescenta; desi am ramas un mare chibit al Universitatii Craiova, ma uit la rezultate meciurilor de fotbal in revistele de exil).
La Liceul Pedagogic - acum Scoala Normala - am invatat istoria artei (obiect obligatoriu), am cantat la acordeon pe note si acompaniament cu basi (din nou obligatoriu - desi nu-mi placea), am cantat la fanfara (la un instrument cu goarna mare, numit eufoniu - tim tam, tim tam... acompaniam), si la corul scolii
[ultimele doua obtionale - dar, din nefericire, m-a selectionat/obligat proful de muzica spunand ca am ureche muzicala, unul Sorin Benedict; in vreme ce colegii mei jucau fotbal in curte - si mie mi-era necaz!]. Era prin 1969-1972, probabil unii dintre voi nici nu va nascuseti.
Dar mai existau si alti colegi, nefericiti ca mine: cei selectionati pentru formatiile de dansuri si jocuri populare, si cei care cantau in taraful scolii [ceea ce mai ma consola... vorba proverbului: sa moara si capra vecinului, nu numai a mea(!)].

Dupa liceul umanist am facut facultatea de stiinte, apoi iar am revenit la arta. Cum aveam cate un insucces intr-un domeniu, il abandonam si intram in celalalt. Aici iar ma ‘evidentiam’ cu alt insucces, si ma intorceam la dragostea dintai. Din insucces in insucces am pendulat intre arta si stiinta.
(Ionesco zicea ca din esec in esec, cu teatrul absurdului, el a ajuns la victorie!)

Ca s revin la o chestiune dintr-un e-mail: în Out-Art (“Outer-Art”) nu e nimic, pe când în Arta Brut a lui Dubuffet mai sunt niște contururi, niște forme acolo; c -s naive, c -s f cute de copii ori psihopa i – dar exist ; în fond și literatura aliena ilor în spitale prezint interes, vezi Alain Bouvier, “Les Fous Litt raires”. Nu fac arta, ci out-arta: deci cat mai urat, cat mai neplacut pentru lume... Aplic axioma: totul este arta (sau totul nu este arta!). Sunt unii, mai tineri iviti, sau mai în vârst , care au impresia ca detin monopol asupra culturii: ca numai gusturile/ideile lor conteaza - uita ca arta/literele sunt subiective, complexe in forma si continut, multi-stilistice, iar
criticul sau poetul/pictorul X nu este buricul pamantului ca toata lumea trebuie sa
scrie pe placul lui. Eu imi propun uneori sa scriu impotriva placului
cuiva, de pilda al lui Mircea sau al lui Mugur - nu v sup ra i, comentam
fenomenul de (out)arta. Deci, asa neglijent, neartistic cum sunt experimentele-mi artistice, asa le las! Ionesco zicea ca, in momentul cand nu ne mai jucam, am murit spiritual.
Nu-i vorba de “Fleurs du mal” (Baudelaire) sau “Flori de mucigai” (Arghezi), adic înfrumuse are a urâtului, ci de urâ ire a frumosului.
Manifestul “Ultra-Modernism” este crezul meu out-artistic (ca un mare nespecialist în art ), iar semnul întreb rii este mai mult al mir rii! Ce-ar urma dup post-modernism? E. Simion propunea post-post-pomernism, îmi sun redundant cumva, sau ca-ntr-o dubl nega ie – care se anuleaz reciproc.
Am mentionat ca "Outer-Art" (care inseamna ne-arta, out-arta, experiment, arta in afara artei) reprezinta paradoxism in crea ia artistic : mazgalituri, suprapuneri picturale, hibrizi de picturi+colaje, pictat pe ciorne cu formule matematice, etc.

Odat , eram la baie și-aveam hemoragie nazal – asta-i boala mea… s n toas de când eram copil; am luat o hârtie s nu murd resc pe jos, și sângele picura și se prelingea pe coal ; au ieșit niște râuri și pete roșii parc aduse din pensul , și-mi chiar pl cea cum se formau imagini pictate cu nasul… Am început apoi s -mi mișc nasul într-o parte și alta s desenez și alte forme. Și totul m liniștea.

Ciclul de “Extra-Flori” l-am ‘pictat’ cu… a a; iar, când s-a v rsat oja nevestei – și-au ieșit niște floricele de toat admira ia, am zis: gata, asta e pictur . ‘Ce-ai, ești nebun?’ a exclamat.
În (out)albumul doi am colorat și cu frunze și iarb , fiindc -mi fusese greu s m duc la libr rie dup acuarele, și-mi ardea atunci momentan s (non)pictez - pân nu se r cea hobby-ul!
Acum m-ar atrage arta fractal , figur în figur în figur …, și arta matematic : a i v zut cum sunt reprezentate curbele și suprafe ele in 3D? Ca niște plase de cuvinte (subcurbe de nivel) care s redea contururile: idei spa iale. Tot aici, iluziile optice ale lui Ecker m încânt .

Dar, Opera se explic și mai degrab nu se explic , m car nu de c tre autor, fiindc se demistific , intr în trivial. Nu mai m -mpinge i diavolește în p cat.

Vroiam s v spun și c nu trebuie s v for a i, ori s v sim i i obliga i s -mi lua i vreun interviu. Mai ales c Mircea spusese c n-avea i nimic s m -ntreba i (!)
...Relatiile mele cu Asaltul se tensioneaza, si asta e foarte bine, sa iasa scantei. La atac, Mugur!


MG:

...Din toată inima, dar –la lungimea răspunsurilor tale cred că nu se va putea bănui decât printre rânduri cum mișcăm din sprâncene le cele spuse de tine. ...Mda, interesant... Apropo, e și ăsta un cuvânt la modă, cred că deja se predă la cursurile de estetică, pentru că e o achiziție de limbaj importantă, interesant-ul... Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le mai poți încadra astăzi în vechile categorii calofile... Așa că ce și-a spus lumea, decât să dăm cu parul să părem retrograzi și apoi să se descopere iar că a fost o atitudine lipsită de viziune mai bine dăm din cap într-o mișcare diagonală –nici aprobator nici cîrîitor- și spunem că e interesant... Dar hai să îndrăznim să dăm măcar cu radiera! Ce înseamnă de fapt avangardă? Dacă urmărești cu atenție ce mișcă prin lumea asta (e suficient să zăbovești cîteva zile prin atelierele “lupilor tineri” din părțile noastre...) o să rămîi surprins cât de multă lume se-nghesuie să “inventeze” ceva, orice, câte un mic scandal sau o ieșire din normă, în fapt –să-și scrie propriul personaj într-o listă de zgomote contemporane cu aere (non)culturale... Am avut sute de conversații plictisitoare cu unii și cu alții și concluziile lor se rezumau la “s-a mai făcut asta”, “asta nu s-a mai făcut”... Uneori te cretinizezi numai stând să urmărești goana asta a fiecăruia de a aduce o chestie în plus -uneori o hașură mai strâmbă, alteori un amestec de stiluri (eu numesc asta necrocultură) tehnici, concepte și... cam atât.... Te-ai gândit vreodată la rictusul condescendent al celorlalți “experimentaliști” cînd vorbești despre (out)artă? Ești sigur că se poate aduce programatic ceva nou în artă sau literatură? Eu am senzația că am întîlnit printr-o mulțime de ateliere lucrurile despre care vorbești! Nu vreau să invalidez demersul tău (out)artistic ca vector al unei experiențe intime, incontestabile ca nivel propriu de conștiință! Cât însă din discursul tău teoretic poate obiectiva, la nivel de sistem, ceea ce propui? Dacă gesturile tale, ca fructe ale unei minți nepervertite de un sistem de învățământ vocațional, pot fi interpretate ca fiind autentice, necarieriste, te-așezi, cum spuneam, în linia Artei brute, chiar cînd spui că asta, în final, e un hobby pt. tine. Ceea ce te scoate în afara acestei zone este excesul de conștiință artistică (ai voie să zâmbești sau să înjuri...). Ai împins spre sistem și “ți-ai însușit” teorii și lucruri ce, foarte posibil, nici nu îți pot aparține! Îmi imaginez, de pildă, ce pumn între dinți aș primi de la un amic de-al meu (nu spun nume, persoană importantă!) ce a umplut deja un pod cu experimente de genul celor evocate de tine (și încă ceva pe de-asupra!) dacă i-aș spune că pastișează (out)arta lui Smarandache! El vrea să se simtă la fel de sigur și personal în ceea ce îndrăznește să construiască –și primii pumni în figură pe care îi încasează acești tineri, pe băncile școlii, vin din partea celor care le reamintesc că asta s-a mai făcut cândva, că nimic nu e nou sub soare. Deci, sigur, nu te oprește nimeni să îți dezvolți un program personal de prospectare a unor forme noi de expresie și realizare artistică... Dar când te poți opri să înfigi steagul spunînd că lumea aceea nouă îți aparține? Nu riști să redescoperi oul lui Columb? În ce măsură poate cineva să îndrăznească să genereze concepte largi în urma unor demersuri ce țin, pînă la urmă, de intimitatea creației, de individuație? Și cine îi poate omologa demersul?


FS

La o multi-întrebare de-o pagin ar trebui s r spund in… dou cuvinte!
Interesant-ul este înc rcat de gesturi aprobatoare, dezaprobatoare, și indecise – ca în logica neutrosofic : un triplet. Ceea ce-i normal, conform cu via a; adic obiectul crea iei nu-i fie alb fie negru, ci în nuan e. “Opera este un corp viu, reinterpretabil” (E. Negrici, “Expresivitatea involuntar ”). Depinde de sfera de refrac ie prin care-l privești și gândești, de timp și spa iu, de al i parametri ascunși.
Cazna de-a inventa merit toat aten ia. În fond, avangarda asta presupune: noul în form și/sau con inut. Dac tr im obseda i c “asta s-a mai f cut”, ne vom autoinhiba.
Nihil novi sub sole, p i atunci nu mai m joc! Hai, dac nu mai e nimic nou sub soare, s st m cu mâinile încrucișate! S nu mai creem.
Totuși, cum îmi scriai într-un e-mail, nu este suficient numai obiectul artistic ori literar, ci și teoretizarea acestuia – ‘atitudinea’, spuneai tu. Trebuie s demonstrezi prin manifeste, programe, compara ii c ai ceva deosebit de ad ugat în patrimoniul crea iei. S ar i c ești conștient de noutate și s convingi.
Pe urm , dac e pe-așa, nu exist originalitate. Scurt pe doi! Nici Eminescu n-a fost primul romantic (H lderlin mai devreme), Ion Barbu a preluat (h)ermetismul din Occident, postmoderniștii s-au tras din Beat Generation (1950-60) (Ginsberg, Cummings, etc.) sau Gertrude Stein, ori din le nouveau roman francez (Alain Robbe-Grillet, Margueritte Duras, etc.), sau din grupul parizian Oulipo (Ouvroir de Litt rature Potentielle) (P r c, Queneau, Fran ois Le Lionnais – ultimii și matematicieni; Le Lionnais mi-a expediat și-o scrisoare, cu o lun - dou pân’ la trecerea lui în nefiin , pe când profesam în Maroc).
Ce, a mai excelat careva in experimentele lui Joyce (“Ulysse”, “Finnegans Wake”)?
Știi, eu mai cred în ceva: c nimeni nu-i unic (într-un anumit fel), dar și c fiecare e unic (în alt fel: spiritul, personalitatea sunt ca amprentele de la mâini).
Deci, și Eminescu este original în genialitatea lui, inegalabil , și Barbu aduce un aer proasp t în literatura român , precum și poezia semiotic a postmoderniștilor români are valen ele sale (Emilia Parpal -Afana).

E bine dac vrei s invalidezi discursul meu, fiindc poate reușești s m sco i din s rite, și-atunci creez mai cu furie!
Când te-apuci s faci avangard , î i asumi toate riscurile: jicnirea unui Mircea, condescen a unui Mugur, ignoran a unui Alui Nea Gheorghe.

Orice avangard șocheaz și provoac repulsie la început, este apoi acceptat de voie de nevoie, se transform în tradi ie cu timpul, și sfârșește prin banalizare și plafonare (odat cu epigonizarea ei).

Literatura se l rgește prin elemente neliterare, arta prin elemente neartistice – pe care și le încorporeaz și diger . Uite Sculptura Tehnic (sintagm ciudat , nu?) american : un Alexander Calder cu hibrizi tehno-artistici: “Rama alb ” (1934) format din sârme, lemn, hârtie (!), și… un motor – pentru a transforma-o într-o sculptur cinetic .
Venind din afar po i aduce elemente surpriz , decât stând în interior. Ca la un brain storm, unde persoane total straine de un subiect/proiect sunt puse sa-si dea cu parerea... Curios și foarte neasteptat, nu-i așa? Fiindca cei in sistem sunt incorsetati de niste preconcepte din care nu pot iesi, pe cand ceilalti sunt liberi deoarece nu le cunosc (!) Aten ie, aceast procedur se aplic și în știin !
Apropo de necrocultura pe care o aminteai.

Vasile Conta, în tezele sale, sus inea c e probabilitate mai mare s se nasc urmași viguroși din încruciș ri cât mai neînrudite, referindu-se la partea biologic , ca urmare amestecul extrem de popula ie, ca într-un creuzet, in America a transformat-o în cel mai puternic și dezvoltat stat. Eu cred ca tezele sale se pot extinde și in domeniile literar, artistic, știin ific.

Ce vreau sa demonstrez: c “intruziunea” unui nepictor și negrafician ca mine, c ruia nu i-a pl cut niciodat s picteze ori deseneze, poate aduce altfel de elemente în art - în compara ie cu un artist format ca tine. Cândva, poate tu vei ajunge un ‘mare artist’, iar eu un ‘mare out-artist’, okay dock?

Avantajul meu este c -s netalentat la pictur și necritic de art , de aceea outarta mea devine mai pregnant (a se citi “mai rea”, în sens pozitiv, mai ne-art ) decât a colegului t u. Când m-apuc s fac ceva, iese altceva. Pictura, la care nu m pricep, și recent fotografia (m refer la cea experimental , plus colajele) m intrig , m r scolesc. În ce m privește, n-am avut și nu voi avea niciodat o expozi ie plastic …
Apoi, se-ntâmpl și chestiuni care apar simultan.
Dac Jerome K. Jerome, cu umorul s u britanic, publica “Arta de a nu scrie un roman”, hai s -l extindem la arta de a nu face art , care reprezint Outer-Art.
Într-un eseu (“Biografia ideii de literatur ”) clar, curgând limpede, și atr gând la lectur , publicat pe prima pagin a “Mozaicului” craiovean, Adrian Marino vorbea de ‘aliteratur ’, ‘outliteratur ’, și ‘antiliteratur ’: “Pe de o parte, nimic nu e literatura. Pe de alta, totul este sau poate fi literatura. Notiunea de gen literar dispare”. [Nu-s de acord cu el c nonliteratura este imposibil .] In vreme ce Serban Andronescu le numea “contracultura”. Pronostichez c acestea vor deveni, cu timpul, forme de literatur (interiorul își asum exteriorul).
Nu po i spune c mi-ași fi însușit teorii și lucruri ce nu-mi apar ineau ci, dimpotriv , am mers pe dos: am contrazis teorii și lucruri care m fr mântau. Când majoritatea îndeplinea o directiv (politic , social , artistic ), eu exploram inversul. {Don’t go with the crowd (nu te asimila mul imii).} Deoarece tr isem în epoca comunist , și eram foarte circumspect la orice suna oficial. Unde-i criticul la, bursier Herder, care s m sf tuiasc cum s scriu, c mi-ar f cea o pl cere infinit s -i m manifest în sens opus (mi-amintesc cum R ducanu, portarul, declara înaintea Campionatului Mondial de Fotbal, din Mexic, în 1970, c ar vrea s -i dea mingea pe la spate în fa a lui Pele).
Citeam cu interes c r i how to privind scrisul, dar nu pentru a le urma, ci pentru a investiga exact contrariul. Citeam cu interes despre curente literare și artistice, dar nu pentru a le urma, ci pentru a investiga exact contrariul. Culmea e c am uitat de limite, și-am trecut pragul la matematic , iar de curând la fizic - atr gând, la rându-mi, oprobiul altora (!)
Vroiam totuși o negare pozitiv , nu neap rat distrugere – precum dadaismul și lettrismul. Îmi surâdea s -i pun fa în fa pe oamenii de cultur (și știin chiar, de pild în fizic - unde-s mai multe ipoteze contradictorii) cu idei opuse (mai ales c fiecare ‘demonstra’ c el are dreptate; și-ntr-adev r, to i aveau drepatate și erau falși în mod simultan!), un fel de philosophia perenis. Am și un articol în curs de publicare, numit: “Neutrosophy, a New Branch of Philosophy”.

pARadOXisMul (scrierea pe dos, scrierea dinafara scrierii; arta pe dos, arta dinafara artei) ar fi
ca un dreptaci care scrie cu mâna stâng , ori ca un pictor care nu-și poate controla pensula.
Spre deosebire de celelalte curente, care au murit, paradoxismul va exista permanent sub diverse forme, deoarece este în firea omului și-a naturii: întotdeauna vor exist procedee, metode, stiluri, aforisme, metafore, teorii opuse și adev rate simultan.
Și ce vre i voi de la mine: s m dau de-a bush-ilea in art tocmai acum?
La început v-am rugat cu frumosul (în art ), pîn m-a i f cut mai tîrziu s v rog cu urâtul (tot în art ). Nu suntem în epoca victorian . Se poart în out-art o de-picturalizare, o de-sculpturalizare, iar în literatur de-literaturizare - mergând pân la înstr inarea artisticului și literarului altor domenii epistemologice.
Nu accept nici s scriu c r i repetitive cu nemiluita (vreau s zic în același stil), precum Mihai Beniuc de pild (cu excep ia “M rului” s u “de lâng drum”).

P i, hai s v întreb eu acum: dup dadaism, de ce-a mai fost nevoie de lettrism? Primul f cea distruc ii la nivel de cuvinte, cel lalt la nivel de foneme/litere.
De ce mai era nevoie de Teatrul Absurd al lui Ionesco – nu era o form de dadaism?
Ori, de ce Teatrul Crud al lui Arrabal (care t ia în mod real gâște vii pe scen - m gândesc ce-ar fi zis cei cu drepturile animalelor din America?)?
Ori manifestele lui Ozenfant (pictor) și Le Corbusier (arhitect) din 1918: ei incercau desprinderea de cubism în așa numitul “purism”. De ce? Pentru c se plictiseser de același stil, epuizaser sursele de inspira ie. N-o s mânc m mereu iahnie de fasole ori postmodernism!

Ce, nu se mai f cuse dadaism înainte de Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Richard Huelsenbeck, Jean (Hans) Arp, Hans Richter? Texte incongruente existau din Evul Mediu, dar nu li se d duser o interpretare destructiv , anti, o conștientizare.
Nu existau scrieri naturaliste înainte de Zola? (Cel pu in în coresponden privat între anonimi, nepublicat .)
Obiectul artei sau literaturii existase in diverse forme înaintea ini iatorilor, dar teoretizarea și conștientizarea lui nu. Poate de aceea Van Gogh devine mai intrigant: scrisorile sale c tre frate-s u Theo sunt devastatoare, dar și parte a teoriei artei: “încerc s exagerez esen ialul și s las restul vag”; “în loc s reproduc exact ce v d în fa a ochilor, folosesc culorile mai arbitrar”.

Mișc rile se fac prin teoretizarea unor critici sau ale artiștilor/scriitorilor înșiși. Altfel ar putea trece imperceptibile la public. Uite, în literatura român , exist Școala de la Târgoviște (M. H. Simionescu, Radu Petrescu, Costache Ol reanu, Tudor Popa, etc.); nu consider c sunt așa diferi i de al ii, dar s-au g sit unii care au “demonstrat” (I. Buzera, etc.)…
Impresionismul (1863) a rezultat dintr-o deviere a realismului (vezi Manet, care expusese la ‘Salonul Refuza ilor’!): sc derea clarit ii, înce oșarea imaginii și a contururilor (Renoir, Monet, Pissaro, Bazille, Sisley). Nu se deosebea la început mult de realism, iar primii impresioniști nici nu știau c fac impresionism! Cine l-a denumit? P i, un critic (Louis Leroy)!
‘Dispari ia’ progresiv a formei (Seurat, C zanne, Signac) a dat naștere post-impresionismului. Cine l-a denumit? Tot un critic (Roger Fry)!
Pe urm , și-au șoptit atunci în barb artiștii: hai s lucr m și la con inut, s g sim noi principii de sintetizare. Și-au format simbolismul (Moreau, Chavannes, Redon, Gaugin).
Multe avangarde s-au impus prin scandal – pentru c se opuneau vechii ordini artistice. Un curent ap rea ca o reac ie împotriva altuia: “Doar cel ce înnoiește r mâne fidel” (Nietzsche).
Pascin, pictor bulgar la Paris, s-a sinucis (1930) chiar în ziua deschiderii unei mari expozi ii a sa – deci artiștii încearc imposibilul, recurg la gesturi disperate deseori, pentru a fi lua i în seam .
Van Gogh și-a t iat urechea și-a trimis-o în plic logodnicei lui, fiindc aceasta afirmase c admira cel mai mult la el urechea-i!
Iar, pentru a-l semi-parafraza pe Brassa , fotograf ungur din Transilvania, spun c “încerc s inventez și imaginez imposibilul în art ”, okay?

Inca din 1980, odata cu paradoxismul, m-au interesat curentele/avangardele in literatura si arta. Exista mult mai multe "isme", unele putin pregnante - poate de aceea necunoscute, ori probabil din cauza locului neinternational al manifestarii (asta ca sa fiu in asentimentul lui Ara Ghemigian).
De fiecare data incercam sa vad distinctia intre curente/avangarde, si ce anume determinase noua intorsatura de lucruri in lumea artistica (in afara vanitatii creatorilor!).
De pilda, in 1993 am fost invitat la niste conferinte despre paradoxism in Brazilia (mi-a placut exotismul acestei tari, fructele lor ciudate; m-am intalnit si cu ambasadorul Romaniei, care-mi zicea "mai, oltene..."), si-acolo am luat cunostinta de experimentele brazilienilor.

Unele avangarde si denumiri apar din intamplare, purtand chiar nume improprii. Altele tin de propaganda [ma enerveaza si pe mine abundenta de nume occidentale (ori lansate datorita Occidentuliu) in arta].
Daca faci o chestie la New York se aude mai tare ca de la Bucuresti, si analog: de la Bucuresti se aude mai tare decat de la Rm. Valcea!
Si totusi, incepe sa se simta si un policentrism artistic - si asta e sansa tuturor, iar Arta Electronica da sperante tuturor (dar si aici intervine o selectie: informaticienii devin favorizati). In State, meseria de software engineer este considerata cea mai populara, cautata, si bine platita.

La Arta Electronica sunt refractari varstnicii - unora le e parca frica sa puna mana pe computer!, dar atractiva tinerilor.
Deci Arta Electronica este viitorul.
Intrebati scriitori/artisti consacrati si trecuti de vreo 50 ani din Romania, ei nici macar nu am un e-mail! Va vor vorbi si cu dispret despre informatica - de pilda ca diminueaza artisticul, vulgarizandu-l.
[Uite cum stiinta, tehnologia influenteaza totul: societatea, comunicatiile.]
Cred ca noi suporturi pentru arta si literatura vor influenta creatia (in prezent la moda este suportul electronic).

Grani a dintre curentele literare nu e precis . Un cubism, cu formele sale col oase, îns ceva mai potolit e numit purism. Ba între cubism și futurism s-a format cubo-futurismul.
Ori altul: fovismo-cubismul (Delauney).
Non idem est si duo dicunt idem = de multe ori ceva miroase a musc dar, de fapt, sun a brânz !
Ce mare diferen între suprarealismul organic al lui Mir și reziduurile lui Picasso?

Avangarda în America este considerat “underground” (subteran , dedesubt ).
Recent Hugh Fox a editat 34 de scriitori de avangard in “The Living Anthology: A Prose Anthology”, 2000, în care consider c acești scriitori avangardiști au fost marginaliza i.
Am avut ‘schimburi de experien ’ cu avangardiști americani, precum Stanley Berne (mi-a expediat volumul s u de proz , cu dedica ie, “At One with Birds”) și Arlene Zekowski (ultima a publicat o carte în 1999 intitulat “Împotriva dispari iei literaturii”!) din Santa Fe.

M rturisesc c agreez kitsch-ul, fiindc in grupurile de discu ii nadir_latent și fotomagazin pe internet, la care sunteti ‘listasi’ (cuvânt nou pentru mine, nostim și ridicol) to i se exprimau împotriv -i – iar mie îmi place s m opun majorit ii; și anti-calofilia. Diferen a dintre artistic și neartistic este ambigu , vag , ba chiar trecând la arta contemporan putem spune c ‘exist , dar lipsește cu des vârșire’!
Nu vreau s respect Teoria Obiectelor Spa iale a lui C zanne, nici Teoria Culorilor lui Chevreul.

Chestia care mi-ai spus-o cu Marin Mincu, “poezia e cel mai greu de scris fiindc se scrie cel mai ușor”, s-o generaliz m la: ‘pictura o face ușor cel care nu știe s picteze’ - adic eu (!)

Muta ii și mutan i vor fi continuu în litere, art , știin (aici m gândesc la logicile moderne: intui ionistic , paraconsistent , fuzzy, neutrosofic ).
P rea, spre sfârșitul secolului XIX, c in fizic se descoperise totul – mai r mâneau mici goluri de umplut pe ici și colo. Dar, odat cu descoperirea microcosmosului atomic, fizica cuantic , multe principii clasice s-au dat peste cap și-un nou câmp de cercetare se deschidea. Determinismul a fost infirmat – vezi mișcarea brownian . Etc. Se zguduia tradi ionalismul știin ific din temelii…

Ce p rere ave i de cântece de muzic popular româneasc interpretate cu texte englezești? Discutând cu prietenul Șerban Nereju (Necula), în lag rul de refugia i politici din Istambul, i s-a p rut foarte șic, iar când a emigrat in Australia a pus-o în aplicare și-a scos un CD, transmis și la un post de radio din Sydney.

Privind Oul lui Columb: da, îns conteaz și cine are curajul sau nebunia s -și expun “(out)arta lui Smarandache” {prin defini ii (gen proxim + diferen specific ), teorii, manifeste, delimit ri de alte avangarde, în afara obiectului artistic – și acela necesar ca exemplu}, iar eu mi-am asumat acest risc. Mul i or s zic : “ , așa ceva puteam face și enoi…” P i de ce n-a i f cut?!
Domnii mei, eu v trimit avangard , dar s nu v mai sup ra i pe mine.

V-a i gândit s picta i, fotografia i, și sculpta i subconștientul?

Și, fiindc v d c nu a i intitulat interviul "Un oltean (de) dat dracu!", cum mi-era fric , ci “o nou (dez)ordine cultural ” – aha, mai la subiect -, s vedem ce zic economiștii referitor la (dez)ordine/(dez)echilibre:
- Leon Walras vorbește despre un “echilibru stabil” (în economie, desigur, el nu se în molește ca mine prin umanistic ) – dar ne permitem s -i transpunem conceptul in lumea artelor și literelor;
- Keynes descrie o “economie a dezechilibrului” – noi înlocuim ‘economie’ prin ‘art ’/’literatur ’;
- Anghel Rugin introduce o Tabel Orientativ , prin care afirm c un sistem (economic, dar poate fi și artistic) are un procent de echilibru și altul de dezechilibru;
- Hai s mergem mai departe, considerând c “sistemul este neutrosofic”, adic are un procent de echilibru, altul de dezechilibru, și altul nedeterminat.
Cam asta se întâmpl și-n art /literatur : un curent artistic/literar este ca un sistem, stabil la început. Apoi se dezechilibreaz - factori interni și externi ‘ajut ’ - adic artiștii/scriitorii devin eretici și dezerteaz din mișcare. Și acest curent este înlocuit de altul, în care se mai simt influen e din precedentul.
Dar, întotdeauna, vor fi manifest ri PRO și CONTRA acestui curent (de exemplu a paradoxismului), și asta-i Tabela lui Rugin iar, mai general, ca la vot: vor exista, pe lâng aceste manifest ri, și atitudini indiferente (NEUTRE), și-am dat în logica neutrosofic pe care n-o sufer Mircea.

MG:

Eu am luat foarte serios ceea ce spuneai tu mai sus despre "desenul acela cu sange",
oricat de amuzanta ar fi aceasta istorioara in ansamblul ei.


FS:

Este perfectul adevar. Si nu e deloc amuzant... Sotia mi-e martora; ea zicea ca eu am ciclu... pe nas! Copilul cel mare, Mihai, acum student, are aceeasi sensibilitate ca mine – din pacate... Apoi, acest sange imi curge aproape zilnic, uneori si de doua ori pe zi, de pilda cand cineva ma enerveaza, ori un lucru ma obsedeaza ori streseaza la maxim - asa se descarca organismul meu. Am fost la doctor de nenumarate ori: in Romania, in Maroc - unde eram profesor cooperant predand matematicile in franceza, apoi in America. Toti spuneau ca... n-am nimic! M-au cauterizat (ars in nari venele de sange), m-au operat (de-gea-ba) ca asi fi avut sinuzita maxilara, mama plangea - sunt unicul fiu -, pana cand doctorul Grigorescu de la Spitalul Judetean din Craiova i-a spus ca hemoragia se porneste pe cale nervoasa.
Dup-aia, el a mai adaugat catre mama... "Las' ca e bine, fiindca daca sangele ar curge in interior baiatul ar avea complicatii, ar putea si muri" - eram student in anul I sau II; fusesem internat doua saptamani in spital. Dar asa ma usurez...
Emigrat in America, am calcat si aici pe la feluriti doctori. Toata lumea ca... n-am nimic. Pai, mister-ilor, si-atunci de ce-mi curge asa des sange din nas, uneori ma podideste fara sa m-ating deloc.
Unii au afirmat ca am prea mult sange, alt doctor mi-a zis din nou ca... e bine. Si stii de ce? Fiindca, argumenta el, sangele se innoieste singur - organismul trebuie sa substituie mereu sangele vechi scurs cu sange nou produs (nu mai este nevoie sa fac schimbare de sange - cum se zvonea de pilda privind Gica Petrescu, cantaretul), si de aceea arat mai tanar: la peste 40 de ani de vreo 30. Deci, tot raul spre bine.
Si, tinand hartia sub nas, ca sa nu curga pe covoare si chiuveta, ce mi-a venit: hai sa-mi transform defectul intr-o virtute. Pictatul cu sange. Eu nu am pictat cu sangele meu in mod metaforic - așa cum declam c scriu poe ii infl c ra i și pretinși patriotici - ci in sens propriu, real. Intelegi? Sange sange.


MG:

Păi nu am spus chiar așa. Marin Mincu, într-o ședință a Cenaclului de Marți, apostrofase o jună “poetesă”, ori “textieră” ce turna cu nemiluita fraze calofile: “fetițo, a scrie poezie e, poate, cel mai greu lucru din lume! Tocmai pentru că pare așa de simplu!” Nu știu dacă e fericit exemplul acesta, e greu să-l citezi pe Marin Mincu în absența domniei sale, poate tocmai pentru că prezența sa nu poate fi recuperată în cuvinte; cuvintele reflectă într-o prea mică măsură înălțimea gurii ce le-a generat –și mă simt obligat să aprind beculețul în dreptul acestei drăgălașe răstălmăciri... Încerci să deturnezi “paradoxist” moneda cu chipul Cezarului. A ieșit cap iar tu spui că e pajură! Să-i dăm și lui Brutus ce e al lui Brutus... Leonardo scria prin Tratatul său de pictură că artistul nu trebuie să se ferească de opinia vulgului, pt. că, deși sunt rari cei ce pot “așeza” o imagine izbutită pe pânză, oricine poate aprecia dacă un nas e bine proporționat sau dacă artistul l-a așezat aiurea pe chip. (Nici el n-a spus, însă, că a picta e un lucru la fel de facil ca “lectura” unei imagini...) Dar și asta ține de un context bine precizat, de înălțimea precisă a unei guri! Mă-ndoiesc că merită să căutăm și aici ombilicul unei axiome paradoxiste... (Sunt chiar indispus că-mi revine rolul stupid de-a veni mereu cu radiera în mâini!). Deci, pe de o parte, “(out)arta” este întreg spațiul descris în afara frontierelor actuale (oficiale) ale artei. Nu știu de ce, tu plasezi aici și teritoriile deja anexate conceptual, aproape canonizate... În fine... O parte din aceasta felie de hartă revenea, deja, artei brute, de pildă... Dar dacă (out)arta e pretutindeni, (out)artist este doar posesorul unui nivel de conștiință specific. Nu? Când Dubuffet lărgea frontiera, exalta arta brută exact pentru personajele cu un nivel de conștiință neconsolidată, neinstituționalizată, nepervertită de teorii și concepte... Tu introduci, mai înâi, algoritmul democratic –“totul este artă, deci și out-arta!” (amintind de jocul acela celebru de idei –“nu crezi in Dumnezeu –deci ateismul e religia dumitale”) –dar asta numai pentru a introduce “în lumea bună” un outsider. Odată făcute prezentările, musafirul dumitale rămîne în pragul ușii și spune, hlizindu-se către cei dinlăuntru “de-aici de unde mă aflu mi se pare că dvs. sunteți cei de afară... În timp ce eu sunt la fel de înlăuntru pe cât sunt de afară!... “ În fapt, oricît s-ar deplasa lumea în jurul tău, pragul despre care vorbești va fi de netrecut pentru că este trasat de propriul tău personaj, se mișcă odată cu personajul! Ești singurul care își poate permite să nege sau să anexeze, după propriul său chef, să decidă ce stă în stînga sau în dreapta. Paradoxul, atunci, se aplică doar individului, nu poate fi obiectivat! Când merg cu trenul metroului și aud că stația următoare are peronul pe partea stângă se poate întâmpla ca în acel moment să stau cu spatele la cursul de mers și să cred că peronul va fi acolo unde e stânga mea! Să propovăduiesc această convingere către cei din jur e un gest înduioșător sau interesant ca experiență periferică, accidentală.., chiar ca sofism, însă nu se va confunda niciodată cu drumul, nu va deturna coordonate reale ale sistemului în care evoluez, căci peronul nu se va muta de cîte ori găsesc eu de cuviință să mă rotesc prin tren... La fel de simplu va fi să încerci, personal, să contrazici programatic tot ce înseamnă know-how artistic În mod normal ai ajunge, în timp, la o slăbire desăvîrșită a conștiinței coordonatelor tale culturale, din moment ce înlăuntrul și dinafara sunt tot un drac. Că încerci să faci vizibil un personaj, e de înțeles. Dar ca sistem - propovăduiești intangibilul! Ce poate fi proaspăt în povestea asta? Doar un aport individual de tensiune ontologică, un fel de erou romantic coafat punk... În rest, dacă pierzi din vedere faptul că singurul reper axiologic pe care-l propui este propriul tău personaj (cu teribilul său deranj...) –ai putea evalua, empatic, cum s-ar putea aplica un astfel de sistem în afara voinței și graniței pe care aceasta o trasează-n sistem? Căci, asemeni celorlalți actori ai câmpului cultural, vei fi victima propriilor tale refuzuri și îndoieli, rob al propriilor tale gusturi și obiecții- ce fac savoarea individuației elementare... Recent, de pildă, mi-ai spus de Marus Ianuș că nu scrie poezie ci face zgomote de decor. Ce-nseamnă, în același context, “a face poezie” ? Accepți să aplici axioma ta pe o arie largă sau doar contextual? Să acceptăm că Marius Ianuș refuză să scrie poezie “cultă”, gîdilătoare de urechi, astfel încît diverse categorii sociale îl expectorează alegru undeva, “în afară”... Și el practică astfel o (non)scriere... Poate că nici nu “știe” cum se scrie o poezie! Cine știe, de fapt, cum se scrie poezie? Cum poți evolua astfel încât permanent să te situezi în coordonate perfecte –înăuntru, afară, ori pe hotar? Sistemul tău propune o axiologie, poate edita o astfel de performanță? Cine o poate omologa, performanța aceasta? (Punctul de sprijin, s-a convenit cândva, ar trebui sa fie afară pentru a răsturna Pământul...) Ce sistem de valori aplici când judeci faptele (non)culturale ale celorlalți? Insist să te întreb –cine și cum operează acest sistem, cum se invalidează, în raport cu acesta, alte tipuri de discursuri și de ce?
Revenind, acum, la povestea de la început... Majoritatea avem viciul oralității, uneori și al sporovăielii (in)culte... Uneori lecturăm cu aceeași frivolitate cu care flecărim. Și putem muta aceeași frivolitate în zona semnelor pentru a ajunge la ticurile ironizate de acea frază a domnului Marin Mincu. Ajungem, deci, și la “calofilie”... Cum din primele ore ale școlii, cînd incepem joaca cu bețele, bastonașele, amestecăm semiotica și semnificanții cu caligrafia... În timp, dorința de “a scrie frumos” poate să inunde cu ușurință semnificanții doar din ambiția nemăsurată de a lăsa urmele trecerii noastre zglobii printr-un decor recognoscibil... Aici tronează cu voioșie textierii sau poetesele despre care vorbeam mai devreme... Pe-aici hălăduiește jovial, partinic sau chiar arogant însuși Kitsch-ul pe care cu haz îl evocai mai devreme. Însă năravurile acestea au fost, deja, exploatate cu multă sârguință de-o seamă de mișcări revolute ce și-au croit pîrtii gălăgioase prin zona asta minată.... Crezi că mai are haz, dincolo de prospecția individuală, reinventarea și implementarea “industrială” a unui astfel de sistem? (amintesc, la plezneală, de câteva nume de la jumătatea veacului trecut, J. Chamberlain in USA, César prin Franta ori de Grupul Independent din Londra –cu Richard Hamilton în vîrf de băț... Încă nu s-au răcit nici ăștia, crezi că lumea e atât de nerăbdătoare să își vadă clonați și rebotezați atât de curând puișorii teribili? ...O întrebare retorică într-un borcan de chestiuni retorice...Nici nu o să se vadă...) Deci multe din isprăvile avangardei, odată epuizate, nu mai sunt ..avangardă. Au lăsat victime și epigoni, dar nu pot cunoaște aceeași intensitate, evident, ca până acum, adică nu la nivel de gașcă, de sistem cultural... Sunt istorii adjudecate, parafate, consumate.. Îmi amintesc că și eu, pe la 14 ani, cînd nici nu-mi tocisem încă bine stiloul Flaro cu primele texte mai răsărite, mă apucasem să încropesc manifeste “neo(necro)avangardiste” despre scrierea solemn-alandala și ridicarea la ceruri a unor struțocămile dadaistorenascentiste! Mai tîrziu am aflat că, dincolo de traumele personale ale asumării unei misiuni obscure “pe frontul” unei zone cu profil umanist existau tot atâtea individualități ce își urmau propriile lor reflexe, după tipare indescifrabile, irepetabile... Are sens să încerci a anexeza spiritual niște continente atât de îndepărtate, manipulând niște hărți a căror actualitate e îndoielnică?... Personajul picaresc pe care-l propui are coloratură, sînge și mușchi. Cum va arăta când vei reuși să-l clonezi? Va ieși o armată, un regiment, o falangă?

FS:

Sa vin cu pluri-raspunsuri acum, si s-o iau incet ca Dolanescu… Ce-asi putea replica la un eseu, un contra-eseu? Ne bazam pe standarde ca sa ne intelegem reciproc, traim intr-o lume a conventionalismului. Cand afirmi ca “a iesit cap iar eu spun ca e pajura”, depinde din ce unghi privesti. Daca te uiti de sus: este cap, insa daca ma aplec nitel si privesc de jos: este pajura. De ce sa nu analizam din toate perspectivele artistice sau non.
Ca la o muzica de jazz: la fiecare audiere/simtire s-apara diferit; ori ca la comedia del arte, chiar daca implicata in improvizatii.

Nu toate avangardele au caracter distructiv: de pilda Pop Art – bazat pe reclame, colaje, comercial;
iar OutArta chiar incearca sa transforme in arta exteriorul ei, luand ceea ce nu e nici urat nici frumos – neutro-soficul/neutro-artisticul.
Paradoxismul, prin negare, nu distruge, ci exploreaza latura inversa. Nu Voltaire afirmase ca legile in arta sunt facute pentru a fi incalcate? Privind actualitatea indoielnica sau nu: este adevarat ca pe vremea dictaturii avea mai multa aderenta, desi manifestul fusese oral – fiindca eu nu puteam sa public mai nimic (pana si matematica imi interzisese Inspectoratul Scolar Dolj in revistele ce le edita) - de aceea am si… “Fugit…/ jurnal de lagar”.
Fondul social-politic a implicat forma paradoxista. Iata niste idei simplificate, ne pe gustul lui Mircea:
Paradoxismul a pornit ca un protest anti-totalitar impotriva
unei societati inchise, Romania anilor 1980, unde intreaga
cultura era manipulata de un singur grup. Numai ideile lor
contau. Noi, ceilalti, nu puteam publica aproape nimic.
Si-atunci am zis: hai sa facem literatura… fara a face
literatura! Sa scriem… fara sa scriem nimic. Cum? Simplu:
literatura-obiect. ‘Zborul unei pasari’, de pilda, reprezenta un
“poem natural”, care nu mai era nevoie sa-l scrii, fiind mai
palpabil si perceptibil decat niste semne asternute pe hartie,
care, in fond, ar fi constituit un “poem artificial”: deformat,
rezultat printr-o traducere de catre observant a observatului,
iar orice traducere falsifica intr-o anumita masura. ‘Masinile
uruind pe strazi’ era un “poem citadin”, ‘taranii cosand’ un
“poem semanatorist”, ‘visul cu ochi deschisi’ un “poem
suprarealist”, ‘vorbirea in dodii’ un “poem dadaist”, ‘conversatia
in chineza pentru un necunoscator al acestei limbi’ un “poem
lettrist”, ‘discutiile alternante ale calatorilor, intr-o gara, pe
diverse teme’ un “poem postmodernist” (inter-textualism).
O clasificare pe verticala? “Poem vizual”, “poem sonor”,
“poem olfactiv”, “poem gustativ”, “poem tactil”.
Alta clasificare in diagonala: “poem fenomen (al naturii)”,
“poem stare sufleteasca”, “poem obiect/lucru”. In pictura,
sculptura analog – toate existau in natura, de-a gata.
Deci, un protest mut am facut!
Mai tarziu, m-am bazat pe contradictii. De ce? Pentru ca
traiam in acea societate o viata dubla: una oficiala –
propagata de sistemul politic, si alta reala. In mass-media se
promulga ca ‘viata noastra era minunata’, dar in realitate ‘viata
noastra era mizerabila’. Paradoxul in floare! Si atunci am luat
creatia in deriziune, in sense inverse, sincretic. Astfel s-a
nascut paradoxismul. Bancurile populare, la mare voga in
‘Epoca’ Ceausescu, ca o respiratie intelectuala, au fost surse
de inspiratie superbe.
“Non”-ul si “Anti”-ul din manifestele-mi paradoxiste au avut un
caracter creativ, nicidecum nihilistic (C. M. Popa). Trecerea de
la paradoxuri la paradoxism a descris-o foarte documentat Titu
Popescu intr-o carte clasica asupra miscarii: “Estetica
paradoxismului” (1994). Pe cand I. Soare, I. Rotaru, M. Barbu,
Gh. Niculescu au studiat paradoxismul in opera mea literara.
N. Manolescu se exprima despre un volum de versuri al meu
ca este "in raspar".
Nu am avut un premergator care sa ma fi influentat, ci m-am
inspirat din situatia pe dos care exista in tara. Am pornit din
politic, social, si treptat am ajuns la literatura, arta, filozofie,
chiar stiinta.
Prin experimente bazate pe contradictii s-au adus termeni noi
in literatura, arta, filozofie, stiinta, chiar si noi proceduri,
metode, algoritmi de creatie. Intr-unul dintre manifeste
propusesem deturnarea sensului, de la figurat la propriu,
interpretari in contra-sens ale expresiilor si cliseelor lingvistice,
etc

Avangarde rezulta si prin inversarea criteriilor axiologice. Daca in teoria masurii (estetice) schimbam norma?
Trebuie sa fii la curent cu ce nu scrie si ce nu se face in arta – ca sa ocupi acel teren viran, sa-l destelenesti...
Uite, cautarea unui nou suport de transmitere a literaturii, artei, culturii. In prezent se poarta cel electronic: nu se simte pe-aproape chiar o arta electronica? [comuniune stranie de termeni].
Ne folosim de e-mail, e-grup, e-carte.

In tragedia antica, in romanele politiste, intriga, misterul domina; a venit Beckett, “En attendat Godot”, si nici o intriga nu mai exista, iar spectatorul pieselor sale se plictiseste de moarte

Cultura se repeta, ca si viata, dar la un nivel superior, diferit.
Romantism, neoromantism, clasicism, neoclasicism, realism, neorealism, paradoxism acum, neoparadoxism maine. Cultura se repeta in comparare cu stiinta care creste exponential.
Din fericire, stiinta influenteaza cultura, dandu-i noi suporturi, noi metode zi instrumente de creatie. Deci, cultura nu se repeta.
Ce zici de pictura (cinetica): cu motoras si videocaseta?
Centrul Cultural Georges Pompidou din Paris (arhitecti: Richard Rogers si Renzo Piano) arata ca un Bauhaus intors pe dos, pe care l-am vizitat in vara anului 1992, avand aspectul unei… rafinarii (de petrol)! Unii artisti francezi erau revoltati de aceasta neobrazata imixiune a tehnicii in arta.
Marinetti a respins trecutul, slavind masina (1909-10).
Umberto Boccioni, in futurismul sau, a-ncercat sa exprime noul sens de spatiu-timp, dat de Minkowski si Einstein, din fizica in pictura: “Dinamismul unui ciclist” (1913).
Arhitectii sunt oameni de stiinta si artisti. Sculpturile lui Heleman Ferguson se compun din corpuri geometrice, precum benzi Mobius, toruri - proiectate pe calculatoare grafice dupa formule si algoritmi matematici .
Inginerul si arhitectul greco-francez Yanis Xenakis, n scut la Br ila, a compus muzic de avangard (voci f r cuvinte; in “Metastasis” se-aude un avion cum își ia zborul!; alte compozi ii urmeaz Legea lui Poisson a Numerelor Mari) folosind reguli din stiintele fizice, acuzat deci c-ar fi scris muzic desensibilizat . Extravagant.
Altii, prin procedee simple - precum repeti ia de pilda (Reich, Gorecki), ajung la efecte speciale.

Vor fi mereu avangarde, altfel arta, literele ar muri… Experimente vechi vor reveni cu prefixul neo- ca-n spirala (neo-dada, neo-impresionism, neo-expresionism, neo-…). Chiar crezi ca va disparea noul?

Exista si miscari mai putin cunoscute: Color Field Painting, Action Paint, Informal Art (care u inseamna arta fara forma), Fluxus (in performanta dramatica, 1960-70, Beuys, Paik, etc.), Arta Conceptuala (idea primeaza inaintea obiectului in vizual). Transformari mai mici, transformari mai mari…

Fiindca tot nu sunt eu artist (ci nonartist), si nu am talent la pictura, si-a trebuit sa ma redocumentez pentru interviul ramas neterminat cu stimabilii Mugur - reporterul sau redactorul fotomagazin - si Mircea Herder,
Arta Conceptuala aparea prin 1963, si se consacra in 1970 cu o expozitie la New York, numita sugestiv "Informatie".
Trasatura dominanta era "dematerializarea artei obiective", in sensul ca disparea 'obiectul' ca principal si se impunea 'idea'. Era un curent antiformalist - dupa criticul Lucy Lippard. Astfel, Joseph Kosuth posta, nici mai mult nici mai putin, un tablou care continea doar litere, nimic desenat, pictat, ori fotografiat: "Arta ca Idee ca Idee", 1966, in care copiase din dictionar definitia cuvantului englezesc "painting" (si conotatiile sale). Chiar mai mult: el a declarat ca toata arta este conceptuala in natura, deoarece arta exista numai in functie de concepte (atitudini, viziuni, idei).
Arta conceptuala se tragea cumva din Sculptura Minimalista [Sol LeWitt, care afirma ca: idea este motorul care genereaza arta - in sensul ca dupa ce ai idea (=planul/proiectul/decizia) realizarii obiectului artistic, infaptuirea lui devine mecanica, rutina], iar in fotografie arta conceptuala prezenta afise si reclame - deci transmitea 'informatie'.
Alti reprezentanti: Daniel Buren, Lawrence Weiner, Robert Barry.
Bineinteles, ca in orice avangarda - chiar si-n paradoxism, era nevoie de constientizare a lumii artistice asupra acestui nou stil or spirit in creatie, numit Arta Conceptuala, prin eseuri si manifeste scrise de critici sau artisti (ori scriitori in alte cazuri).

Arta Conceptuala a aparut inaintea asa-zisului "postmodernism" - notiune de fapt ambigua, controversta de unii critici, considerata initiata din anii '80, (postmodernism ar insemna, etimologic, "dupa modernism", dar fiecare epoca in parte a avut un modernism al ei, contemporanism cumva, deci postmodernismul in raport cu o epoca era modernism in raport cu alta epoca!).
Cred ca se baga pe gat 'postmodernismului' tot ce tine de "experiment" si mai ales de "intertextualitate" si "transdisciplinaritate" - ori chestiunile acestea apar inca de la Baudelaire poetul (el zicea "eclectism").

Marcel Duchamp, prin obiectele sale “gata facute”, a influentat aparitia Sculpturii Junk (din deseuri neutilizabile... obiecte de arta!).

Barochistii impopotonau arta cu tot felul de floricele si brizbizuri, suprematistii au redus-o la cateva elemente (niste linii drepte, doua culori, simplitate – vezi “Dreptunghiurile”, care nu erau prea dreptunghiuri, ale unui Malevich).

John Cage, cu care am avut onoarea sa schimb niste epistole, muzician experimentalist american, a compus odata, la un concert, un cantec… mut! Adica, atunci cand s-a anuntat titlul partiturii sale, numita 4’30” (=patru minute si treizeci de secunde), nu s-a cantat nimic in acest interval de timp. Publicul in sala era contrariat, astepta sa “inceapa” melodia… Dar, foietul si zgomotele spectatorilor au constituit ele insele… partitura!
Gurile rauvoitoare au comentat ca asta a fost cea mai buna compozitie a sa (!)
Cand eram in lagarul turcesc, refugiat politic, alaturi de sumedenie de marinari constanteni de-ai vostri, care sareau in Bosfor, am participat la un concert simfonic dat de L’Institut d’Etudes Francais d’Istambul. Acolo, un cantaret japonez, emigrat in Franta, in loc sa cante pe coarde batea cumva primitiv in lemnul instrumentului.

Crizele artistice au rolul lor, si datorita acestora apare progresul. Daca prapastie n-ar fi, nu s-ar observa muntele. Nimic nu e constant ori static – in afara schimbarii. Necesara!
Deci: tot raul spre bine!


Aceasta acuza ca “s-a mai facut”, o poti arunca cu usurinta asupra oricui. Devine chiar o prejudecata. Exista cineva ‘in totalitate’ original? Haida-de!

Ca sa fiu mai clar (ori, dimpotriva, sa confuz mai mult), deosebirea dintre Arta Bruta (1945) si OutArta (1990):
a) Arta Bruta era facuta din suflet, chiar daca de copii si alienati mintali care o faceau stangaci, incat arata neprelucrata, necoapta, frenetica, intr-un cuvant bruta;
OutArta e facuta din rutina, obiect care nu avea la inceput destinatia de “artistic” si apartinea unor domenii din afara artei.
b) In Arta Bruta se incerca exprimarea frumosului – desi reprezentat la nivel elementar de amatori, fiecare cum se pricepea;
in OutArta se exprima uratul asa cum e, iar frumosul este uratit; se mai releveaza si neutrul (notiune intre frumos si urat).
c) Arta Bruta era voita, OutArta este accidentala.
d) Arta Bruta folosea ca o eliberare a subconstientului, in special pentru alienati, era ca o terapie (vezi de pilda: psiho-dramaturgia, psiho-arta, psiho-literatura); in felul acesta psihiatrii puteau studia obsesiile pacientilor (chiar si ale copiilor, deseori in imposibilitatea de-a marturisi ce-I nelinistesc), cautand diminuarea lor, deci o metoda de tratament;
OutArta foloseste constientul, planificat, organizat, directionat spre viata reala
e) Deosebirea esentiala consta in faptul ca Arta Bruta era totusi cu intentie, in sensul ca subiectii desenau si pictau constienti de actiunea lor;
OutArta este fara intentie, de exemplu: in “Outer-Art” ‘non-desenele’ (pp. 92-96), ‘anti-desenele/ -schitele’ (108-114) la inceput nu au fost decat niste simple ciorne in maculatorul meu in care-mi notez sarcini cotidiene, fara nici o legatura cu arta. Abia mai tarziu, rasfoind ciornele sa vad ce sarcini catre mine-insumi mai ramasesera (cumparaturi de facut, incercari de demonstrari ale unor teoreme matematice pentru articole de cercetare, reparatii necesare la masina, softuri noi de invatat si incarcat pe computer, telefoane de dat, platirea bill-urilor, notarea adreselor unor prieteni) am constatat cu uimire ca unele pagini aveau o forma mai deosebita – liniile care taiau sarcini realizate pareau vesele ca niste desene, semnele de intrebare (la nerezolvare) ingreunau privirea… le puteam considera compozitii in… ‘arta moderna’. Tot ce e ‘deosebit’ astazi, se numeste modern! Mai sarat decat sarea (?)
Ori ‘mazgaliturile’ (la propriu!), mai ales partea a doua, numite si “ante-arta” (atentie, nu ‘anti’) sau “post-arta” [pp. 57-87] au rezultat din acelasi maculator: pe care imi stersesem pensula fie pe paginile cu formule matematice ori cu insemnari – la intamplare, fara ca la inceput sa le fi dat vreo interpretare. Erau pur si simplu gunoaie. Multe din aceste ciorne le-am aruncat.
Nici prin gand nu-mi trecuse initial ca le-asi putea da vreo conotatie (out)artistica!

Spre deosebire de Junk Sculpture sau Asamblare, care mixau deseuri dezagreabile intr-un intreg agreabil, NonSculptura prezinta gunoiul ca, bineinteles, gunoi! Iarasi Oul lui Columb!
NonPictura “Decorativa” este graffitiul facut cu spray pe ziduri in California de copiii si adolescentii din ganguri pentru a face rau ori as bate joc – poate si-o formula de protest social.
Dincole de filosofi exista filosofie, dincolo de artisti (ca tine) exista arta (neartistica facuta de mine si altii fara sa-si dea seama!) – ca sa ma citez cu multa… modestie.

Unii au facut avangarda de dragul avangardei, poate din vanitate. N-ati dedus latura politica a paradoxismului? Eu asa am simtit atunci, paradoxismul s-a nascut singur, nimic fortat, totul a decurs organic: in protest si dedublare. Voi n-ati simtit dictatura, doar putin miros, erati pufosi pe-atunci, de-aceea nu ne-ntelegi pe noi, batranii.
Pentru mine: el a fost o rasuflare, precum bancurile politice de-atunci care acum nu mai au cautarea si savoarea din acele timpuri. Cand interzici ceva, interzisul devine mai dulce, mai misterios, in mod paradoxal ajunge sa trezeasca interes, s-atraga.

Uneori iei lucrurile prea mot-a-mot. Sistemele in arta sunt ca niste ameobe: fara forme fixe, ci miscatoare.

Desigur, toti suntem subiectivi, tiganul isi apara ciocanul, controlati de simturi. Totul este indoielnic la urma urmei.

In jurul unora, promovati de la centru, se face mai multa galagie – de aceea privesc cu scepticism centralismul (mostenire comunista?) cultural romanesc…

Non-poezia de-acum poate insemna poezia de mai tarziu.

Te referi la “singurul reper pe care-l propui este personajul tau”, dar Dubuffet n-a format el singur un curent (numit “Arta Bruta”)? In colectia sa pariziana, inceputa in 1945, ceilalti exponanti erau anonimi.
Si, totusi, n-ai vazut antologiile paradoxiste, intr-a doua sunt cuprinsi, hai sa zic si eu “textieri” (in loc de non-poeti, ori experimentalisti), 100 literati de pe glob, cu scrieri in diverse limbi, iar in a treia circa 40 (cu distihuri paradoxiste pana si-n chineza!).

Refuzul face parte din arta, este mai plastic, mai incitant si atractiv decat acceptul. Refuzul este mai artistic decat acceptul.

John Chamberlain este reprezentant al Artei Constructiilor si Asamblarilor, unde nu se mai stie daca rezultatul este o sculptura sau altceva! Cu parti dezmembrate dintr-un automobil (din nou stiinta si tehnica) re-membreaza un ‘obiect’ (din deseuri inutile, obiecte de arta utile cumva; din vechi se formeaza noul). Aceasta procedura se aseamana cu Junk Sculpture [un alt exemplu de imposibilitate a granitelor in arte – de unde necesitatea excesului de constientizare publica a (non)artisticului]. Imbina materialele diverse (metal, sfoara, lemn, etc.). Rauschenberg, de pilda, combina chiar pictura (un tablou) cu asamblarea (o perna, un postament si suport de lemn), “Odalisk”, 1955-8.

Ori Loiuse Nevelson, categorisita de asamblista (in lemn), dar si invaironmentalista (Arta Mediului Inconjurator).

Folosind culori pure, armonioase, independente de natur , Robert și Sonia Delaunay au format un curent numit de ei “orfism”, în vreme ce același curent este numit de americanii Stanton Macdonald-Wright și Morgan Russell “sincronism”!

Sa luam Artei Pamantului (Earth Art), sculptura a mediului inconjurator, adica la nivel mega (de cateva mile dimensiune) in comparatie cu sculptura anterioara limitata in spatiu. Si aceasta Arta a Pamantului a fost posibila tot datorita stiintei si tehnologiei (masinarii care permiteau aceste constructii) – de pilda “Debarcaderul in spirala”, de Robert Smithson, din 1970, care are 457,2 m. lungime, in Great Salt Lake, Utah. Tot aici trebuie amintit si bulgarul Christo (Javacheff) devenit cunoscut pentru invelirea/impachetarea (temporara numai, atat era posibil) unor insule cu tesaturi festive, decorative.
Si aici doar doi reprezentanti exista – deci nu numarul persoanelor implicate intr-un stil de creatie dicteaza valoarea.

Cat despre Richard Hamilton, acesta face parte din Pop Art (1950), cultura comerciala, rezultata din colaje bazate pe reclame, imixate cu nuduri, satire, ilustratii, fotografii de personalitati ale zilei, benzi animate in speta din spatiul anglo-saxon – urmasa a lui Marcel Duchamp.

Nici una de mai sus nu-i apropriata OutArtei.

Arta Rococo este de fapt un Baroc tarziu in artele decorative.

Am primit de la A. Rezus volumul tau - eram tare curios si incitat dupa titlu, in special ca Herr ug(u)lea este mai retinut (a invatat de la nemti) la schimbul de comunicari contradictorii, si raman la parerea ca 'poezia' si 'proza' se contopesc intr-un nou gen literar, "proezia" (asta incepand cu modernistii), fericita imbinare de notiuni, sustinand trans-disciplinaritatea. Daca v-ar intreba cineva: care-i etimologia cuvantului, ce-a i raspunde? Poate, candva, dictionarele de termeni literari vor trebui sa-l mentioneze.
Ruperea versului uglean imi aminteste de Cezar Baltag, neliniara, tocmai pentru a-ti tine suspansul. Versurile cu cap si coada, puse fiecare intr-o linie, monotonizeaza poemul, chiar il mecanizeaza - mai ales in forma clasica. Si, la fel ca-n stiinta, neliniaritatea e mai complexa si mai in relief. Neliniaritatea inlocuieste saracia metaforelor in poezia contemporana a cotidianului.

Am observat la Generatia 90, prelungire de la Generatia 80, incercarea de nefonetizare a ortografiei romanesti, dupa modele anglofone in speta. Herr, prietenul comun, Mugur Grossu (hai sa-i aplic propriu-i stil!), scria "kitschura", un optzecist spunea "hai-ku mine", etc.
Asta-i o de-banalizare a cuvintelor tocite de ani.

Pe urma, nouazecistii folosesc devierea fonetica - dar receptorul trebuie sa fie unul instruit, initiat, cultivat.
Si la poetii postmodernisti germani existase o vreme cand scriau cuvintele compuse [care in germana se pun intr-un singur cuvant], in mod separat, adica despartite - ca-n majoritatea celorlalte limbi.
Iata o usoara deviere fonetica, subtila, surprinzatoare, din Jules Vernes, precum am gasit intr-un ASALT: "20 000 de leghe sub mari" devenea "20 000 de leghe sub nari" (Madalin Rosioru).
Sau parafrazarea (procedeu, as zice, paradoxist) sintagmelor clasice, ori/si populare. Numai c traducerea se rateaz …

Este o 'creatie pe dos', la diverse grade de intoarcere - procedeu, as afirma din nou, paradoxist. Ia uite si: "Mosule, ce tanar esti", ori "zicerile" care se reflecta in "contra-ziceri" (Silviu Danciu).
Ce sa mai inventeze si bietul scriitor, in aceasta societate de consum - care se va impune si in Romania, tara "specializata" in imitarea modelelor straine si ignorarea alor ei neaose? Societate pe care o va durea-n cot de poezie si proza si... comentarii literare.

Fortarea limbajului este impinsa la extrem in unele texte, ajungand spre ilizibilitate. Iar, cu cat discursurile sunt mai fragmentare (Dumitru Crudu), mai incalcite pana la ermetism (Stefan Peca, "Picabo/Pinguini"), cu referiri cat mai neauzite, cu atat l-i-t-e-r-a-t-u-l eSTe konsyderat may mOdeRn. Se appelleaza lA shok shi skandall...

Scrierea, ca si programarea, neliniara atrage multi debutantii.

Boala citatelor si auto-citatelor, aluziilor culturale - in poezie - a existat de cand lumea; iar inter-textualitatea o primeste ca la ea acasa.

L-as parodia si eu pe Mircea, glasuind 'Sa ramanem cu ce n-avem'!

Surprinzator ca voi, astia tineri, v-ati americanizat mai mult ca mine, cetateanul american - care traieste peste ocean de zece ani de zile! Sarbatoriti "Valentine's Day", iar pe langa mine ziua trece nebagata in seama.
Aniversati "Thanksgivings" nici nu stiu pentru ce motiv, fiindca indienii nu v-au dat nimic(!) - pe mine ma bucura doar ca am liber de la universitate o saptamana, spre sfarsitul lui noiembrie.
{Precum era 23 August pe vremea comunistilor - si nu ma duceam la serviciu... macabra comparatie.}

“Ambitia nemasurata de a lasa urmele trecerii noastre zglobii” este exacta: toti artistii sufera de vanitate, de aceea probabil si voi imi luati acest interviu, de aceea probabil si eu va raspund… Cine sustine contrariul este mai vanitos si ipocrit.