Scena. Goală. Te furișezi într-o seară când ar fi trebuit să fie totul încuiat. Și cu toate astea, cineva … a uitat să încuie ușa de la scenă. Apare deja prima întrebare de care te agăți. Să fie destinul? Sau măcar o coincidență care îți dă putere să mergi mai departe.
Întuneric doar parțial. Să fi uitat cineva un reflector aprins. Ar fi prea de tot!
Scaune. Și ele goale. Așteptând. Oameni. Pe care să-i faci tu fericiți. Printr-o vorbă, printr-un gest, printr-o privire. Care pe ei îi poartă departe. De tot ce vor să uite în momentul acela.
Îngenunchiezi. În fața acelor suflete care își așteaptă salvarea tocmai de la tine. O responsabilitate pe care ți-ai dori-o atât de mult. Lacrimi. De frica viselor care ar putea să nu se îndeplinească. Putere. Dată de aceleași lacrimi.
Închizi ochii. Întinzi mâinile. Către visele tale. Þi-au auzit strigătul.
Scena devine mult prea luminoasă. Si zgomotul care se aude? Așa un zgomot puternic pot face niște aripi de vise? Plutești deasupra scaunelor. De fapt deasupra capetelor celor care te vor. Ti-au simțit zborul pentru că ridică cu toții capetele. Implorându-te din ochi. Sa-i porți cu tine pe acele meleaguri fermecate pe care ei le vad în zborul tău. Ei nu-ți simt jertfa. Nu-i dezamăgi. Luptă pentru ei. Chiar dacă te vei prăbuși. Va rămâne strălucirea. Și cenușa.

Din care vei putea renaște.