Mi-e teama sa fiu ceea ce sunt in adevar. De aceea imi ascund ochii dupa ochelari si de aceea port mai tot timpul manusi. Mi-e teama se fiu. De fapt mi-e teama ca tu sa nu ma mai placi daca iti spun cine sunt eu cu adevarat. Vorbesc cu tine, eu, pierdut in oglinda!
Asa ti-ai spus si tu intr-un moment de intimitate si intr-adevar asa este. N-ai avut niciodata senzatia, atunci cand iti dai jos ochelarii si toata lumea te priveste insistent, pentru ca nu te-a mai vazut niciodata fara ei, ca parca te-ar scruta ca si cand ai fi gol pusca? N-ai avut nicicand senzatia, atunci cand cineva strain te prinde de mana, ca i-ai oferi un moment din cea mai tainica intimitate a ta? Nu ti-a fost jena niciodata sa te privesti in oglida de teama ca ti-ai parea mult prea frumos decat esti? Ei bine, dragii mei, mie mi s-au intamplat adesea toate aceste lucruri. Teama aceasta de a fi te afecteaza in principal in raport cu tine insuti in sensul ca nu mi-e teama sa-ti arat tie, ca alta persoana, cine sunt eu, ci mi-e teama sa aflu eu insumi. Ratacesc printre pronume fiindu-mi teama ca voi intalni probabil numele. Mi-e teama ca poate nu-mi voi placea, sau ca, poate, imi voi placea prea mult. Ceea ce n-am inteles este faptul ca nu e nimic rau in a fi un mic Narcis. Iar daca nu-mi place ce vad, ma pot minti. Obsrvati de aici, nevoia omului de a se placea pe sine, adica de a fi usor narcisist. Vorbim din nou de natura umana. Adica de mit, de acel arhetip care se intrevede distorsionat in fel si chip in noi. Adica o deviere de la a te placea, la a te iubi sau a te uri. Toate trei fac parte din complexul Narcis de care te-ai imbolnavit la nastere.
Mi-e teama de a fi pentru ca poate imi place si dureaza prea putin. Poate tocmai atunci cand imi place mai mult, ma prabusesc in a inceta sa maifiu, adica in moarte. Mi-e teama sa rostesc “Exist!” caci poate in acea clipa fatala, incetez a mai exista. Din acest motiv traiesc in umbra a lui a fi deci sunt ireal. Sunt dublul meu care daca ia fiinta, face ca eu sa moara. Fatidic dublu, in spiritul lui Dostoievski sau Poe. Si atunci sa nu te intrebi ca si Hamlet “A fi sau a nu fi?” Pot eu oare sa suport greutatea lui a fi sau poate sunt prea las pentru asta si ma complac in teama de a fi? Dar daca sunt prea las, atunci n-am voie sa vorbesc, de fapt, nici sa gandesc, caci in momentul in care am gandit ceva, lucrul acela incepe sa existe si atunci, implicit, exista si creatorul lui, adica eu. Marin Sorescu spunea ca omul cand se naste se imbolnaveste de moarte. Asa ca, daca vreau sa fiu, atunci trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca in acelasi moment nu sunt. Sunt si nu sunt, asemeni unei idei. Asemeni unui nod stanescian ce este deopotriva punct si sfera. Adica minus si plus infinit.