E soare afară și totuși sub umbra groasă a unor nuci, despre care nu se știe nimic, întrebările despre viață, despre identitate iși fac apariția în rațiunea unui om torturat de căldura soarelui. Totul pare așa de frumos și totuși acest univers frumos devine pentru mine,omul agresat de căldura, un deșert al suferinței. Ce se întâmplă în jurul meu? acesta este prima întrebare pe care rațiunea mea o reproduce în asemenea condiții austere. Trăiesc dar nu simt că trăiesc, aud oameni vorbind despre viață, dar de fapt nimeni nu știe ce este ea ci doar trăiește cu impresia ca știe așa cum eu trăiesc cu impresia că viața e frumoasă că ziua acesta cu soare e frumoasă, când de fapt soarele nu face altceva decât sa mă agreseze, nu să mă mângâie. Și totuși cine sunt eu? Cel care trăiește fără a simți nimic sau doar un om care caută răspunsuri? Nu sunt nimic din ceea ce sunt și sunt tot din ceea ce nu sunt. În primul rând sunt eu, dar care eu? Important e că sunt, că respir în acest univers care i-a răpus pe mulți. Și totuși sunt dar pentru ce sunt?
O alta ființă imi apare la orizont și se așează lângă mine tot din cauza căldurii care acum a devenit și mai năucitoare. E o ființă veselă venită parcă dintr-o altă lume, paralelă cu a mea o lume a răspunsurilor. Îmi întorc fața arsă de soare spre ea și o întreb cine sunt eu? Ea se uită la mine și îmi spune că sunt ceea ce am fost și ceea ce voi fii. Îmi mai spune că ea sunt eu dar într-o altă viață. Mă uit mirată la ea și într-adevăr ceva din ea parcă se aseamănă cu mine, dar oare ce? Era ceva misterios, o combinație între senzația ca acea ființă o cunosc de o viață și totuși era o altă ființă cea din fața mea.
Eram eu, dar întorsă cumva pe dos,dar hainele nu erau ale mele și totuși în ciuda acestor elemente de ordin vestimentar eram eu, era același suflet torturat de căldura soarelui care nu făcea altceva decât să caute refugiu la umbra acestor nuci. Pentru prima dată emoția descoperii că sunt eu m-a cuprins așa de tare încât am îmbrățișat ființa din fața mea, dar am strâns-o așa de tare încat am sufocat-o. La început nu mi-am dat seama de ceea ce am făcut dar treptat am observat ca a dispărut. Ce am făcut? Am pierdut șansa de a afla cine sunt?
Căldura e și mai mare, soarele devine un instrument de tortură pentru sufletul meu care e chinuit și de căldura de afară si de căldura sufletească. Nu mai știu nimic, nici cine sunt, nici cine am fost, nici unde trăiesc, nici unde voi merge. Tot ce simt acum e că mi-am pierdut eul, simt cum acesta s-a topit sub căldura mare a soarelui și s-a evaporat sau........