Privesc în jurul meu...Neîntreruptul cerc al orizontului se închide în fața mea.Merg încet, călcând pe buruieni și trcând pe lângă tufe de scaieți care aproape că-mi ajung până la brâu.Monotonia peisajului nu e întreruptă de nimic până când, un stol de ciori, ridicat parcă la cer de o trombă de pucioasă izvorâtă din fundul iadului, trece pe deasupra mea vestind cu mii de glasuri răgușite, schimbarea vremii.Cenușiul cerului pare să le dea dreptate în vreme ce acești tăciuni înaripați se scurg din nou în neant.
Acum este liniște și totul pare lipsit de viață.Sunt singur într-un univers lipsit de gânduri, tulburat când și când doar, de apariții fantomatice...Sunt un călător pe tărâmul liniștii...Totul pare aici lipsit de cea mai mică semnificație, de sens, de scop.Nu pot gândi, nu pot dori, nu pot simți, nu pot iubi și nici urî.Nu am murit, dar nici nu trăiesc!Parcă am încetat a exista ca entitate într-o lume ce și-a pierdut semnificația și în care spațiul și timpul au fost suspendate; în care legile fizicii au fost abolite, în care nu există noțiuni și defecte...
...Nici măcar vântul nu se mai face auzit...Ciorile cred, l-au luat cu ele și acum bântuie stingher prin vreun colț al infernului...
De multă vreme n-am mai fost singur cu propriile gânduri, departe de agitația și interesele lumii moderne.Cu toate distracțiile și atracțiile pe care le exercită aceasta, petrecem din ce în ce mai puțin timp cu noi înșine, propriile valori scăzând pe măsură ce clipele de introspecție devin mai rare.Locul în care mă aflu este lipsit de orice poezie, monotonia născută de vanitatea umană nefiind în măsură să înalțe pe cineva sufletește, însă pustietatea asta dezolantă prin care îmi târăsc neliniștea, pentru mine, este o schimbare binevenită...Utilaje vechi părăsite, macarale care zgârie parcă cerul cu brațele lor ruginite, mormane de moloz în care au prins rădăcini buruienile și clădiri văduvite de ferestre și tencuială...iată pe scurt descrierea locului unde mă aflu.Rareori liniștea locului este tulburată de vreun om, câinii și ciorile stăpânind ceea ce a mai rămas din intreprinderea sau depozitul de altădată.
Ne-am schimbat cu toții...Nu o recunoaștem față de noi înșine și cu atât mai puțin față de ceilalți!Nu mi-e rușine și nici frică să vin aici de câte ori am ocazia ca, privind ruinele ce mă înconjoară, să pot învăța.Orice lucru pe lumea asta te poate învăța ceva, iar eu, cercetând greșelile altora și cercetându-mă pe mine, caut să învăț.
Ne-am schimbat...Mulți din cei pe care-i cunosc n-ar veni aici în ruptul capului...din prejudecată, din comoditate sau din frica de a rămâne singuri cu ei înșiși...
Prin august – septembrie soarele mă răsplătește câteodată cu câte un spectacol magnific atunci când, trecând pe alt tărâm și privind înapoi, îmbracă cu razele sale toată firea în aur curat...În acele clipe tot ceea ce este urât în peisaj dispare, dezolării luîndu-i locul o imagine suprarealistă...Și încetez a exista ca individ devenind una cu lumea...
Adeseori mi se spune că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți, că nu sunt îndeajuns de bun pentru lumea în care trăim...Fiecare dintre noi când auzim o asemenea critică ne spunem: „Ei și?Ce-mi pasă mie de ce spun ceilalți?”...Ar trebui să ne dăm seama că în fapt „noi” suntem ceilalți!Atunci când suntem subiectul unei „bârfe” suntem deranjați, însă nu ne derajază atunci când altul este ținta „bârfelor” sau când mai mult sau mai puțin voluntar, spunem răutăți despre altul.Și când mi se spune că nu mă potrivesc valorii unora, brusc, îmi dau seama că poate și eu la rândul meu am spus asta cuiva, vreodată.Așadar contribui la întărirea prejudecăților, a superficialității, lucru care ajunge să mă afecteze și pe mine în ultimă instanță.Atunci mă retrag undeva cu mine însumi încercând să mă detașez de gândirea comună sau mai bine zis, de modă, și să-mi corectez pornirile „mondene”...Ce rol are apusul de soare în tot acest proces de autoperfecționare?Unul major: mă face să uit de vanitatea de a crede că sunt ceva, sau cineva pe Pământ.Și atunci când uit de mine uit să critic, uit să apreciez, uit să urăsc...doar iubesc...Și nu iubesc asemenea unei entități, ci iubesc precum iubește o parte întregul, pentru că, în clipele acelea, mă integrez în Univers și mă simt împlinit...
„Cacao” va spune cineva citind rândurile de mai sus.Într-adevăr, pentru cei mai mulți, ceea ce am scris mai sus nu înseamnă mare lucru.Sunt trăirile unui singur om, trăiri pe care nu le poate comunica altora decât prin intermediul cuvintelor, un mijloc prea sărac pentru câte ar avea unii dintre noi de împărtășit.Încercând să treci ceea ce simți prin filtrul rațiunii, ajungi să creezi clișee...Nu mă îndoiesc că rândurile de mai sus ar putea alcătui cu succes preambulul scenariului unei telenovele, însă încercați să cuprindeți esența cuvintelor ce au pătat hârtia până aici și să o prezentați propriului suflet în sunetele, sentimentele sau limbajul pe care le considerați potrivite...
Ne trăim viețile monotone și banale într-un peisaj monoton și banal și nici măcar nu ne dăm seama de asta, într-atât ne-am obișnuit cu acest mod de a exista pur și simplu,...În fapt nu trăim, existăm!Pe deasupra, ne plângem de banal, dar nu facem nimic pentru a-l alunga din inimă și din gând.Dacă cineva găsește o portiță de scăpare, este considerat banal, ba chiar nebun...Dar poate nici acea persoană nu trăiește cu adevărat...Poate numai un om ca Mermoz, cineva ca Exupery sau Edgar Thome, pot da adevărata măsură a unei vieți trăite din plin, măsura curajului și a valorilor morale ce au făcut ca posesorii lor să intre în istorie.Legat de asta, cineva a comparat primele rânduri ale scrierii de față cu descrierile lui Exupery făcându-mă să mă întreb cum pot fi comparate cuvintele unui om care și-a trăit viața din plin, cu acelea ale unui om care doar există?Cum pot fi comparate serntimentele și trăirile unui om care a avut curajul să apuce frâiele propriei vieți și să o strunească după propria voință cu ceea ce simte un om care rareori are curajul să-și evalueze cugetul (ce să mai spun de curajul de a lua viața în piept, cum se spune!...)?Din punctul meu de vedere, comparația aceasta nu-și are locul nici cu titlu de ironie.Nimeni nu poate desconsidera opera unui autor a cărui valoare, din toate punctele de vedere, este recunoscută în toată lumea, așa încât o paralelă între ceea ce cred unii că este lipsit de valoare în opera cuiva și ceva ce ar putea fi într-adevăr lipsit de valoare în scrierile altcuiva, dovedește lipsa culturii literare a criticului, precum și incapacitatea acestuia de a înțelege „trăirea” ca mod de împlinire sufletească.Este drept, vanitatea de a crede că ești deasupra altora și satisfacția de a-i critica pe alții cu un anumit scop, sau doar de dragul de a găsi nod în papură cuiva, pot fi pentru unii căi de îmbogățire a cugetului...
Dar iarasi critic...Orice s-ar spune, indiferent cât de conștient ar fi cineva de defectele sale, în subconștient persistă sentimentul unei autosuficiențe greu de definit, ceea ce face uneori inuman efortul autoperfecționării...Schimbarea mea, ca individ mai mult sau mai puțin suficient lui însuși, trebuie să pornească din interior, și pentru aceasta este nevoie de un oarecare dram de clarviziune și de asemenea, de un bagaj consistent de greșeli...Așa cum spunea un prieten deunăzi, fiecare are dreptul la propriile greșeli; greșelile altora ne mișcă, însă nu ne vor schimba niciodată!Greșeala, după mine, are un rol esențial în procesul pe care îl numesc îndeobște autoeducare.Atunci când ne lovim, ne doare și de aceea, după un astfel de eveniment, individul este mai atent...Atunci când înșelăm așteptările cuiva sau când suntem înșelați în așteptările noastre, din vina noastră în fond, învățăm ceva, lucru care pe viitor ne ajută să evităm sau să atenuăm asemenea greșeli în relațiile cu semenii...Și nu spun aici că învățăm să fim ipocriți pentru a-i mulțumi pe ceilalți, că învățăm să ne protejăm călcând în picioare sentimentele celorlalți, ci, în primul rând, spun că descoperim mai multe căi, apoi devenim conștienți de faptul că evoluăm...Cei mai mulți, din comoditate, din ignoranță, sau din sentimente meschine, aleg calea mai ușoară sau mai profitabilă, ceea ce îi privează de acumularea de valori morale, în sensul tradițional al termenului, valori morale care ne definesc drept oameni: ființe înzestrate cu bunul simț de a nu folosi rațiunea cu care au fost dăruite spre a-și dăuna una alteia.Am fost izbăviți de întunericul lumii dominate de instinct datorită unui dar nesperat făcut de zei, pentru ca apoi, lipsiți de recunoștință, să-l punem în slujba instinctelor?
Putem avea ca modele oameni legendari prin modestia, gradul de autocunoaștere la care au ajuns, precum Socrate sau Diogene; putem lua aminte, însă asta nu ne va face mai înțelepți,...poate doar mai atenți.Mai înțelepți vom fi atunci când vom putea trăi precum gândim...când vom avea curajul de a fi sinceri cu noi înșine, când nu ne va fi rușine și nici frică de a spune ceea ce gândim, când vom face toate acestea spontan, dintr-un spirit de sinceritate și nu forțat, din rațiuni filosofice...
Am uitat de ce mă aflu aici...Sunt înverșunat împotriva cuiva, și atunci uit chiar valorile pe care le proslăvesc...Eu cred că am dreptate, când în fond, greșesc...Și nu greșesc în privința logicii sau a moralei, greșesc prin însuși faptul că devin subiectiv...
Mă învârt în jurul cozii!Caut un drum pe care să merg, în schimb nu găsesc decât poteci.Rătăcesc pe coclauri în căutarea spiritului și, uneori cred că găsesc ceea ce caut, dar nu fac altceva decât să hălăduiesc prin lumi imaginare...Sunt moralist, idealist sau doar un rătăcit?Crepusculul care mă face să uit de toate aceste îndoieli – mă adoarme oare sau mă trezește?Momentele de reverie sunt oare singurele ocazii în care mi se permite să evadez din acest vis perpetuu, din „realitate”?Dacă este așa, aș vrea să nu mai fiu ființa limitată care sunt, să am gradul de înțelegere care să îmi permită să iau în serios aceste rare momente de „luciditate”.Nirvana, Calea sau Dao, Zen?...Cât aș vrea sa simt ceea ce exprimă aceste cuvinte, să ating Nirvana, să am înțelepciunea pe care mi-ar putea-o da Calea, să pot fi simplu și lipsit de cea mai mică urmă de ipocrizie asemenea unui călugăr zen!Dar nu voi putea, nu-i așa?Trăiesc zi de zi într-o societate, într-o realitate care mă schimbă zi de zi fără ca măcar să fiu conștient de asta...Sunt mistic.Sunt mistic?
„Forța” fie cu tine! mi se va spune ironic...Nu poți intra în apă fără să te uzi; nu poți trăi în lumea asta fără să te schimbi.Și cu cât stai mai mult în apă cu atât tinzi să capeți statutul de murătură...Așadar, de misticism să fie oare vorba atunci când ne răzvrătim împotriva conformismului, împotriva stilului de viață îndobitocitor deprins în societatea de consum de astăzi?Învățăm să uităm, uităm să gândim, trăim doar ca să trăim, ne „distrăm”...Am adaptat noțiunea de hedonism propriului interes și înțeles, morala este bună doar spre a sluji interese, propriul confort mai presus de orice!Confortul fizic a atras cu sine confortul intelectual și de-aia este mai comod să credem că suntem minunați, decât să ne cercetăm și să suferim văzând că nu este așa!Decădem, însă suntem prea ipocriți să o recunoaștem...”Forța” fie cu noi!...
Se schimbă vremea, se schimbă vremurile, ne schimbăm și noi.Toate astea sunt lucruri firești...Schimbarea este firească...Întrebarea care se pune este dacă putem alege modul în care ne schimbăm, dacă vrem să ne schimbăm sau dacă ne aflăm într-un continuu proces de transformare spirituală, morală, fără însă a fi conștienți de acest lucru?Putem fi oare mai puțin subiectivi?Astăzi, ca mai mereu, sunt copleșit de întrebări.Răspunsurile însă, mă ocolesc.Nu pot schimba incertitudinea în certitudine...nu pot fi sigur de nimic!
Astăzi foaia de hârtie va rămâne albă...Mă voi plimba prin parc sperând să găsesc dacă nu măcar o fărâmă de liniște, cel puțin sentimentul acela de confuzie de care am mai vorbit, sentiment ce are darul de a liniști pentru o vreme apele învolburate ale cugetului...
...Vântul răscolește frunzele ruginii căzute pe aleea unde, câțiva câini „de apartament” au găsit de cuviință să-și facă nevoile.Salcia gârbovită de vreme lasă suvițele-i îngălbenite să atingă unda calmă a lacului care, în lumina după-amiezii, pare o imensă oglindă, o fereastră deschisă în acest tărâm spre a aduce lumina pe cel de dincolo... Parcul este singurul loc în orașul ăsta mare, prăfuit și anost unde, dacă nu privești mai departe de câțiva metri în jurul tău, printre copacii ale căror frunze au căpatat cele mai frumoase culori din câte poți vedea în lumea asta, mai poți încă simți toamna, mai poți trăi sentimentul acesta sublim de comuniune cu natura pe care mulți dintre noi l-au uitat.
În lipsa muntelui pe care îl iubesc din toată inima, printre ruinele părăsite ale vechii fabrici sau aici în parc, mai găsesc încă inspirația de a scrie, de a împărtăși ceea ce gândesc...Pe malul acestei insule am găsit locul potrivit de unde, așezat pe iarba umedă, privesc în jur: copaci tineri și bătrâni purtând povara straiului multicolor dăruit lor de doamna frumoasă și blândă însă nesimțitoare față de temerile tuturor ființelor, anume Toamna...Împrejurul parcului se înalță sfidător către cer construcții cenușii de beton care răpesc locuitorilor lor prin masivitatea, prin simplitatea brută a arhitecturii și prin aroganța și lipsa de respect față bunul simț a celor care le-au construit, orice posibilitate de lărgire a perspectivelor de orice fel, fie că sunt spirituale sau fizice.Cu cât lucrurile au devenit mai mari în jurul nostru, cu atât noi am devenit mai mici...Jos, în jurul meu și sus, deasupra mea, cerul pătat de razele soarelui muribund transformă firea răpindu-i anostitatea dată de intervenția omului și dăruindu-i pentru câteva clipe aparența unei imagini sublime, transformare tolerată de zei astăzi în realitate, dar și în sufletul meu...Pentru o clipă, vanitatea umană dispare sub imensa generozitate a naturii.Această metamorfoză se produce sub ochii mei și îmi pare de necrezut, însă privind în jurul meu, constat că sunt singurul care o simte!Văd oameni ducând câini în lesă, sau mai bine zis văd câini trăgând după dânșii oameni agățați de câte o lesă; văd oameni alergând, văd oameni mergând și ținându-se de mână, văd oameni pescuind sau vorbind unii cu alții, însă nimeni nu privește fascinat în jurul său, nimeni nu privește contemplativ cerul, nimeni nu se oprește o clipă să cuprindă frumusețea peisajului.Din păcate toți sunt mânați de propriile interese, de propriile orgolii, sunt orbiți rutină, de anostitatea devenită a doua natură pentru cei mai mulți oameni azi.
Totuși, acum pentru mine tabloul este complet, sentimentul că înlănțuirea elementelor în imaginea acestui loc pe care o am privind în jur în orice altă zi, este anacronică, a dispărut.Nu mă pot obișnui privind creații ale naturii dominate de produsele vanității umane.Încă nu pot înțelege și nu vreau să mă obișnuiesc, pentru că atunci când mă voi fi obișnuit, înseamnă că am fost învins de dorințe deșarte, de ignoranță, de vanitatea de a mă crede creația favorită a zeilor, de egoism...
Am sentimentul câteodată că sunt un efect secundar al evoluției, o complicație ivită în perfecționarea regulilor civilzației, un neg pe ceafa pragmatismului materialist care domină societatea în care trăim.Sunt un idealist, un visător, poate un poet sau vreo specie de filosof, ca atare o ființă inutilă expansiunii fizice, materiale, a lumii de azi.Așadar sunt o excepție.Și mai sunt câțiva ca mine!Noi, prin urmare, întărim o regulă nescrisă dar cunoscută și aplicată de toată lumea.Principiile după care ne trăim viața sunt admise formal de toți, dar nimeni nu le respectă.Și atunci când cei mai mulți oameni acceptă o anumită stare de lucruri se cheamă că aceea este așa-numita normalitate, iar cei care nu se încadrează în această normalitate sunt anormali și sunt marginalizați...Să fie vorba de paranoia sau de o realitate pe care toată lumea o vede însă nimeni, în afară de câțiva, nu vrea să recunoască faptul că există.Este vorba de ipocrizie sau de adaptabilitate?Dacă interesele ne dictează conduita și azi, din păcate, așa se întâmplă, înseamnă că ipocrizia a înlocuit morala ca regulă în relațiile dintre oameni.Și ca încununare a acestui adevăr, prea puțini sunt aceea îndeajuns de curajoși (nebuni chiar), să recunoască acest adevăr față de ei înșiși apoi față de ceilalți.
Dovadă a celor spuse mai sus, stă turla bisericii care se înalță spre cer din mijocul copacilor din parc, ajungând să concureze în înălțime cu coloșii de beton în care locuim.Ne simțim vinovați pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce am devenit, suntem vinovați pentru relele pe care le-am săvârșit, pe care le săvârșim și pe care știm că le vom săvârși fără a fi în stare sau a dori a ne opri de la acesta, de aceea am crezut de cuviință să înălțăm o construcție pe care am numit-o cu evlavie Casa Domnului.Avem nevoie să credem că dacă facem sacrificiul de a ridica zeilor un monument îi vom îmbuna și vom fi lăsați pe mai departe să ne ducem viețile jalnice și meschine urmărindu-ne interesele egoiste și trăind unul pe spinarea altuia.Ne simțim împăcați dacă din când în când mai intrăm în biserică să ne milogim pentru o iertare care să vină fără a obliga conștiința la sacrificii, dacă facem în grabă două-trei cruci și ne ploconim cu falsă smerenie.Ne simțim mai liniștiți dacă atunci când ne aruncăm ochii pe geam vedem crucea din vârful turlei, de parcă o simplă construcție ar avea darul de a ne apăra împotriva tuturor relelor din lume.Într-o zi vom uita de Dumnezeu, de morală și de orice valori, vom ajunge să cumpărăm indulgențe ca în Evul Mediu, pentru ca prin această formalitate să ne amăgim conștiințele în speranța că vom fi feriți de flăcările iadului.Ceea ce din păcate nu știm este că iadul nu este „dincolo” , ci aici,... trăim în el.Poate nu suntem conștienți de asta, însă dacă lucrurile vor evolua așa pe mai departe, vom fi!Părinții și strămoșii noștri și-au putut face o idee despre „Infern”, însă ceea ce a fost nu înseamnă nimic față de ceea ce va fi...Cu cât vom acumula mai multe cunoștințe, cu atât vom găsi mai multe căi de a ne face rău nouă înșine.Dacă nu ne vom trezi din somnul conștiinței, când totul va începe să se năruie, va fi prea târziu a mai putea să facem ceva.Nu, nu sunt nici fatalist și nici alarmist, dar nu trebuie să fii un geniu pentru a întrezări inevitabilul.Preludiul îl vedem și simțim azi!Atentate, omoruri, lovituri de stat, droguri, pornografie...Sunt doar câteva din rezultatele relelor ieșite din cutia Pandorei și sunt atâtea altele...
Și peste toate va răsări soarele în fiecare dimineață.Însă nu îl vedem.Nu vedem apusul de soare și nu mai auzim cântecul păsărilor așa cum nu auzim nici strigătul de ajutor al naturii.
De aceea spun: dacă nu ne vom reaminti, dacă nu vom învăța să prețuim un apus de soare depotrivă cu o floare, frumusețea unui pârâu sau fragilitatea gingașă a unui pui de vrabie, totul va fi pierdut.Salvarea noastră ca și aceea a naturii va trebui să vină din noi, ...Lumina înțelegerii se naște din umilință, spunea cineva, și se hrănește cu bunăvoință!Nu trebuie să ne întrebăm dacă cel de lângă noi este binevoitor, dacă ne înțelege; trebuie să ne întrebăm dacă noi suntem binevoitori și dacă îi înțelegem pe ceilalți!
Mă întreb acum dacă nu sunt prea tânăr pentru a da sfaturi.Ajung să cred că sunt peste medie de inteligent, că sunt original și că ideile mele ar putea schimba lumea.Și devin poate, arogant.Și unii ar putea concluziona că toate prăjinile din lumea asta nu sunt suficient de lungi pentru a-mi ajunge cu ele la nas!Să fie vigoarea concepțiilor tinereții, să fie doar aroganță?Nu știu.Eu poate nu voi afla niciodată, căci orice analiză din partea mea ar fi prin definiție efectuată cu subiectivism, iar pentru ceilalți, dacă au vreun interes în persoana mea, este de asemenea vorba de subiectivism.Așa că, bănuiesc, foarte puțini oameni ar putea fi suficient de sinceri cu ei înșiși pentru a putea admite în persoana mea atât defecte dar și calități, spun, puțini ar avea curajul de a recunoaște că nu întrunesc în propria persoană toate calitățile posibile și că există oameni care îi depășesc în anumite situații.Nimeni nu este perfect – aceasta este realitatea, că cei mai mulți nu au curajul să admită această realitate, este un fapt demn de luat în seamă, fapt care spune multe despre noi.Acum întrebarea care îmi macină cugetul este: ar trebui să îi luăm pe ceilalți așa cum sunt, să ne mulțumim cu această realitate, sau să încercăm să o schimbăm cu mijloacele noastre modeste?Dacă vom spune: ce pot face eu împotriva tuturor? Nu cumva pierdem lupta chiar înainte de a începe să o ducem?Veți spune că sunt arogant, că nu am stil, că ceea ce spun eu au mai spus și alții, că sunt prost, că imi fac iluzii, că sunt un visător, că nu sunt de folos nimănui și că la fel de bine aș putea să mă duc...Aveți dreptate!Sunt arogant, scriu cum îmi vine, repet ceea ce au mai spus alții poate, sunt un visător, etc.Cu riscul de a fi considerat un papagal, repet ceea ce au spus alții – moraliști sau nu, filosofi sau nu, scriitori sau nu, ciobani sau academicieni...Și asta pentru că am găsit un răspuns acceptabil întrebării puse mai sus: nu sunt un geniu, nu sunt un filosof, nu sunt nici măcar un scriitor acceptabil; fac și eu ce pot să schimb lumea, și pentru că sunt de părere că bombele nu rezolvă nimic, încerc cu pana.Chiar dacă „predic în deșert”, dacă mă ascultă cineva sau nu, spun ceea ce am de spus, căci, dacă voi găsi un singur om care să citească ceea ce scriu și să ia aminte, atunci mi-am atins scopul.Și sunt fericit.Nu scriu pentru bani și să sperăm că nu o voi face niciodată; dacă într-o zi însă, aceasta se va întâmpla, veți ști că mi-am pierdut visele, că mi-am rătăcit drumul...Atunci să nu mă mai ascultați!Nu voi mai avea nimic a vă spune...Totul se va reduce la bătut câmpii...
Soarele a apus.Se întunecă și se face tot mai frig.Farmecul locului a pierit.Umbrele care fugeau de soare întinzându-se spre răsărit se reîntorc și își unesc forțele încercând să pună stăpânire pe pământ.În curând vor reuși, iar realitatea va fi strânsă în chinga întunericului.Percepția devine treptat tot mai confuză, copacii, lacul, aleile, câmpul, lumea,...vor dispărea încă o dată.De data aceasta definitiv.Mă pierd în neant, mă pierd printre umbre.Voi adormi pe undeva, pe frunze ruginii sau într-un pat moale...Dar ce importanță are?Voi înceta să mă întreb unde voi dormi sau cât de moale este patul, ce voi mânca sau cum mă cheamă!Dacă acum pe nimeni nu interesează aceste nimicuri ce privesc persoana mea, Peste câțiva zeci de ani sau poate mâine, nu mă va mai interesa nici pe mine!Dacă acum dorm, în curând mă voi trezi; dacă sunt treaz, voi adormi!Voi fi oricum fericit!


- atât -