Sub degetele băiețelului, petalele margaretei cad una câte una: „mă iubește”, „nu mă iubește”, „mă iubește”… Corola rămâne ca o mică monedă galbenă, cu o singură petală fluturând timid, întrebându-se care-i rostul ei în natură.
Următoarei margarete îi smulge doar petalele cu „nu mă iubește”. Astfel rămâne o floare ușor lezată în amorul ei propriu, dar îndrăgostită, oglinda speranței lui, al cărei nume nu-l pronunță, iar la picioare, fulgi albi de petale care-l dușmănesc. Poiana e mare și, după o vreme, privește o pajiște de margarete care se leagănă în vânt, adiind suav „mă iubește”.
Așa am învățat să împart lucrurile în două universuri care conviețuiesc paralel. Exilatele, precum petalele căzute, mulajele de ghips ale săruturilor nedăruite, îmbrățișările neîmpărtășite rămase în ambalaje virgine sau poveștile nepovestite stau, claie peste grămadă, deasupra viselor neîmplinite.
Am trecut din când în când prin biblioteca virtuală a amintirilor, să mai șterg praful așezat și să le mai aranjez, în nehotărârea mea omenească de a le uita definitiv.
În năbădăioasa perioadă a pubertății, am mai exilat pe acolo profesori, rude și părinții, pe care anii înțelepți ai maturității i-au readus în realul cotidian.
Venirea ta a răsturnat acest sistem de referințe, în care lucrurile păreau atât de ordonate. Încercările mele timide de a te exila se năruiau la auzul râsului tău cristalin, care încălca granița dintre universurile mele, pe când sufletul devenise poros în preajma umbrei tale.
Ah, și dacă ai ști cum m-am luptat încercând să te alung dincolo, departe, în spatele frunții, și cum îți simțeam mereu prezența, când ochii mi se opreau asupra unei poezii, a unei flori sau la auzul unui cântec.
Nu m-am lăsat, zicându-mi că pasivitatea nu e o formă de a soluționa problema, și am căutat tenace o altă strategie.
Iubirea mea a devenit daltă, ciocan, pumn și am început să-ți sculptez sufletul într-o nesfârșită și constantă încântare. O formă mascată, subtilă, de eliminare a petalelor. Dar n-a fost să rămână așa. Pygmalion a greșit. Sculptorul și-a sculptat propriul suflet, iar dalta ai fost TU.
Cu anii, pulberea cuvintelor și suflul tău s-au strâns în mine, iar azi, dacă aș încerca, n-aș mai putea separa părțile care îmi aparțin doar mie. Timpul ne-a amestecat culorile, de cuvinte nu mai avem nevoie, am renunțat la flăcări, flamuri și flori, căci esențele lor au devenit parte din sângele nostru. Ne-am tatuat pielea cu mângâieri, în cerneluri luminoase ce nu se mai șterg, iar în sala de spectacol în care mi se desfășoară viața, curioșii pot sta doar în picioare, de când prezența ta exuberantă înfioară căușul tuturor fotoliilor.
Suntem polii opuși ai unui magnet care nu pot exista în solitudine. Astăzi, trăiesc prin tine și dragostea ce ți-o port nu e filtrată de granița dintre universuri, căci am descoperit candoarea imperfecțiunilor umane…
În astfel de momente, îmi amintesc de poiana cu margarete din copilărie, cu florile ei „îndrăgostite” de mine, și zâmbesc.